La mijlocul secolului XIX, după Războiul Crimeii, statutul internaţional al Moldovei şi al Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european. Principatele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc şi, rămânând sub suzeranitatea Porţii, au fost puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia. Tratatul de pace de la Paris (1856) a prevăzut convocarea, la Bucureşti şi la Iaşi, a unor adunări reprezentative, chemate să exprime dorinţele românilor referitoare la „organizarea definitivă a principatelor”. (1) Adunările ad-hoc ale celor două principate au elaborat un program menit să asigure construcţia instituţională şi statutul internaţional al statului care urma să ia naştere în urma unirii. Chiar dacă doleanţele acestora nu au fost satisfăcute imediat, ele au stat la baza evenimentelor care au urmat şi care au culminat cu proclamarea regatului. Una dintre principalele idei care se regăsesc în proclamaţiile adunărilor ad-hoc se referă la principiul dinastiei ereditare, sub forma „prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare de ale Europei şi a cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării”. Dorim unirea, dar tot aşa de fierbinte dorim şi un prinţ străin, dintr-una din familiile suverane de ale Europei, cu înlăturarea statelor vecine, pentru că numai un asemenea prinţ poate insufla în lăuntru şi în afară respectul, fără de care cele mai bune legi rămîn litere moarte; numai un prinţ străin poate să ne asigure drepturile, poate impune partidelor, poate să ne scutească de nepotism; numai un prinţ străin poate pune capăt ambiţiilor nenumăraţilor aspiranţi la domnie şi intrigilor acestora şi ale partizanilor lor, care paralizează şi cele mai bune plecări; pentru că numai un prinţ străin se poate lupta cu succes în contra influenţelor străine. – Adunarea ad-hoc a Moldovei Princip