În case sau în spaţii publice televizorul a înlocuit sfintele icoane, devenind el însuşi o icoană a timpurilor noastre. Diferenţele dintre cele două icoane sunt modul în care le privim şi efectul actului de vizionare.

Orice icoană, fiind chip al unui prototip, are principalul rol de a pune pe om într-o legătură spirituală cu acel prototip, folosindu-se de cel mai important simţ material al umanităţii, văzul. Prin urmare, în joc intră arhicunoscuta teorie a comunicării: o imagine face cât o mie de cuvinte.

Chestiunea îmbracă un caracter cu totul aparte în spaţiul divinităţii. Aşa cum afirmă Scriptura, după ce Dumnezeu a vorbit către om, în multe feluri şi prin mulţi aleşi ai Săi, în cele din urmă a ales să comunice, cu fii săi harici, faţă către faţă, prin Însuşi Fiul Său, Iisus Hristos. De aceea, folosind imensa putere de comunicare a imaginii, Cel Nevăzut se face Văzut, întrupându-se şi făcându-se Om şi Dumnezeu.

Acest lucru a devenit, ulterior, fundament teologic al sfintelor icoane. Căci, uitându-ne la zugrăvirea în culori din acestea, noi intrăm practic într-o legătură spirituală cu subiectul reprezentării, aşa cum ne învaţă Sf. Ioan Damaschinul. Într-un limbaj mai prozaic, icoanele au utilitatea unor fotografii mai speciale, care conţin în mod grafic, simboluri ale unor adevăruri spirituale. În acest fel icoana este o fereastră spre Cer.

Tocmai de aceea, în casa creştinului autentic, icoana ocupa un loc central, special ales ca până şi o simplă aruncătură de privire să-i amintească acestuia de realităţile spirituale ale mântuirii.

Dar asta se întâmpla frecvent înainte de apariţia televiziunii. Astăzi tinde să devină (dacă nu cumva a devenit deja) o excepţie.

Încet, încet, icoana a fost lejer împinsă de televizor în alte spaţii sau unghere, mai puţin importante. În fapt, această mişcare este doar o consecinţă logică, dar nefire