La 15 ianuarie, de Ziua culturii naţionale, în mod critic (la adresa unor factori de decizie din cultura naţională) sau elogios (la adresa – mereu aceeaşi sintagmă? – „poetului nepereche“), obişnuim să ne referim, în număr mai mare ca în celelalte zile ale anului, la cultură şi la Mihai Eminescu. Cele mai multe exprimări trimit, de regulă, la lucruri ştiute, noutatea fiind furnizată mai ales de clipa în care vorbitorul grăieşte. În acest an, al 13-lea din mileniul trei şi la începutul celui de al 24-lea de la schimbarea operată în 1989, când se poartă, printre altele, grija activă faţă de semeni, manifestată atât prin cercetarea dosarelor din arhivele fostei securităţi, cât şi prin întocmirea unor noi dosare, bazate pe urmăriri şi înregistrări stupefiante, răsuflăm uşuraţi la aflarea veştii că şi Mihai Eminescu a fost urmărit. Nu de oricine, însă, ci de organe specializate din Austria şi Germania, pe lângă cele din România. Pentru că poetul participa la întrunirile „Carpaţilor“ – întruniri cu caracter cultural dar şi politic, întrucât ideea unirii ţărilor române era şi ea prezentă. O amănunţită cercetare a respectivelor monitorizări, dar şi a vieţii trăite de poet, pe ani, zile şi ore, se regăseşte, aflăm, într-o carte apărută recent sub semnătura Florinei Ilis, prozatoare de mare talent, înzestrată şi cu un riguros spirit cercetător. Din acest original volum de ficţiune amuzantă (un exemplu servit la radio este felul jucăuş şi intimidant în care Caragiale îi sărută mâna frumoasei şi cochetei Veronica Micle), bazată pe realităţi cunoscute amănunţit de autoare dintr-o documentare care a durat şapte ani, apare un chip al lui Mihai Eminescu oarecum diferit de cel zugrăvit de generaţiile precedente. Pentru că ge Publicitate nialul poet n-a scăpat de „urmăritori“ nici după moarte. Fiecare generaţie avea să continue munca investigatorilor, cu câte un „dosar“ mai