Editorialul „Piaţa muncii în domeniul prestării serviciilor medicale din România ultimei jumătăţi de deceniu“, de prof. dr. Gh. Manole (Universitatea „Titu Maiorescu“, Departamentul disciplinelor preclinice), explică reducerea satisfacţiei populaţiei faţă de îngrijirile medicale prin invocarea unor cauze „extrasistem“. Responsabilitatea aparţine în principal factorului politic, fiind de natură economică, şi doar în mod secundar de scăderea eficienţei şi competenţei personalului sanitar. Cerinţele de „resursă umană încadrată“ şi înalt calificată fiind nesatisfăcute, resursele emigrează. „Dacă ţinem cont că pentru formarea unui specialist dintr-un anumit sector de servicii medicale este necesară o pregătire de minimum 11 ani, îmbunătăţirea vieţii resursei umane devine primordială, spre a preveni «migrarea», o altă caracteristică a României ultimei jumătăţi de deceniu, când aceasta a devenit legală şi relativ facilă“, scrie editorialistul în ultimul număr din 2012 al trimestrialului Colegiului Medicilor din municipiul Bucureşti – Medicina modernă (vol. XIX, nr. 4). Soluţia recomandată vizează, în opinia sa, un dublu aspect: neasigurarea unei stări materiale satisfăcătoare („specialiştii nou-veniţi într-o unitate sanitară sunt lipsiţi până şi de condiţii de locuit“); lipsa motivaţiei morale – siguranţa locului de muncă, posibilitatea de promovare, apreciere şi respect pentru statutul socio-profesional al prestatorului de servicii medicale. Dar ce înseamnă o stare materială satisfăcătoare şi cum s-ar putea evalua aceasta, pretenţiile fiind diverse; şi ce oraş mare/metropolă şi-ar permite să ofere apartamente tuturor specialiştilor formaţi, care, bucurându-se de acest privilegiu, şi le-ar alege ca „locaţie“ a exercitării profesiunii? Iar aprecierea şi respectul nu cred că se pot „asigura“ ab initio, ci abia după o vreme (la capătul unei perioade de „prestaţii“), c