Să fi fost undeva puţin înainte sau după anul 2000, cînd deja aveam propriul loc rezervat la masa plină de bunătăţi din biroul redacţiei sport a TVR, unde lucram atunci. Erau, de fapt, mai multe birouri, lipite frăţeşte, pe care tronau farfurii şi platouri pline de cîrnăciori, fasole bătută, salate, pateuri, fursecuri. Motivul apariţiei acestor bunătăţi pe birouri? Simplu (nu, nu vă gîndiţi că lucram ca bugetari şi că totul era asigurat de vreun sindicat) – diferite zile de naştere sau de nume ale colegilor mei. Parcă îl aud şi azi pe Emil Grădinescu, strigînd spre ceilalţi cînd mă vedea intrînd în redacţie: „Aoleu, la o parte, se aşază Roman pe locul lui, să nu cumva să rateze ceva!“ Aşa am găsit cutuma acolo, începînd cu toamna lui ’96, cînd am pornit munca de jurnalist sportiv la TVR: era aproape obligatoriu ca fiecare zi de naştere sau de nume să fie sărbătorită neapărat cu mîncare. Altfel nu era în regulă.
Vremurile au trecut şi, parcă în ultimii ani, pînă să plec din România, zilele de naştere sau onomasticele sărbătorite la muncă, indiferent pe unde urma să mai lucrez, nu mai aveau aceeaşi abundenţă în materie de mîncare. Sucuri, fursecuri şi cam asta era oferta, spre disperarea gurmanzilor de meserie în rîndul cărora m-am aflat mult timp. Bine, mai particip şi acum, uneori, la şedinţele gurmanzilor anonimi, însă sînt ceva mai rezervat. Cred că e posibil ca ultimii ani să fi venit în viaţa noastră şi cu o anumită comoditate cînd e vorba de sărbătorit la locul de muncă. Oare?
Dacă e să mă duc şi mai mult în lumea amintirilor gurmande, cum aş putea uita vreodată mesele grandioase făcute de ai mei părinţi la tot felul de petreceri organizate acasă? Aveam grijă mereu – de fapt mama mea – să am în faţă un bol mare de salată de vinete cu maioneză de casă, pe care o preferam mereu în faţa oricărei fripturi, prăjituri cremoase sau plăcinte.
Adole
