Considerată încă de la începuturile civilizaţiei una dintre cele nouă muze ale artei, Elocinţa şi-a construit o istorie atât de frumoasă, încât putem spune, fără nici o exagerare, că le-a întrecut pe toate celelalte „surate” şi în dimensiunea prometeică, şi în cea anvergural-agorică. „Biruinţa” vine mai ales din faptul că „performerii nu au fost simpli artişti”, ci, de cele mai multe ori, exponenţi ai diferitelor „puteri”, căci aceste „puteri” aveau nevoie imperioasă de „arta de a convinge”.

Războinicii s-au ales dintre cei şi cu darul vorbirii, oamenii de stat, atât la greci, cât şi la romani (Temistocle, Pericle, Aristide, Eschine, Demostene, Quintillian, Tiberius Gracchus, Cato Censorius, Cicero, Seneca ş.a.) trebuiau să fie şi buni oratori. Apostolii lui Hristos au primit mandat de lucru „Mergeţi şi învăţaţi popoarele” şi au trebuit să ucenicească şi în această artă, indispensabilă pentru purtătorii mesajului divin. Apoi, Sfântul Ioan Gură de Aur, Luther, oratorii religioşi francezi Bossuet, Bourdaloue, Fléchier, Massillon şi mulţi alţi vorbitori remarcabili au şlefuit metodele de lucru cu publicul ce trebuia să primească Evanghelia făcând servicii şi Artei retorice. Deci, Elocinţei! Căci fără elocinţă, lucrarea de propovăduire a Veştii Bune nu avea sorţi de izbândă.

Revoluţionarii popoarelor au fost, de asemenea, buni oratori, adunările publice putând fi „cucerite” mai uşor cu Elocinţa decât cu armele convenţionale. Ulterior, în „adunările naţionale” (Parlamente), dar şi în judecătorii („la bară”), la amvon, în Academii, performerii Elocinţei au dominat „competiţiile” printr-o bună stăpânire a stilurilor tipice, deja diferenţiate pe domenii, situaţii, conjuncturi.

Viaţa a demonstrat că Elocinţa trebuie să stea şi în istoria literară pe fotoliile de frunte, alături de Poezie. Iar argumentul, în susţinerea unei astfel de cauze, a venit di