Se împlinesc, astăzi, 23 ianuarie, 192 de ani de la Proclamaţia de la Padeş a lui Tudor Vladimirescu şi de la Scrisoarea lui către Poartă, având ca titlu “Cererile norodului românesc”. Sunt două documente importante, în cuprinsul cărora se regăsesc, pentru prima dată, la începutul secolului al XIX-lea, atât ideea unei noi ordini sociale şi politice, cât şi nevoia asigurării unui statut de independenţă a ţării.

Proclamaţia lui Tudor nu venea din neant şi nu reproducea, mimetic, declaraţiile revoluţionarilor francezi de la 1789 sau ale americanilor, din 1783. Ţara Românească trecea printr-o gravă criză specifică. Imperiul Otoman îi impusese înlocuirea domniilor pământene cu cele ale fanarioţilor. Epoca lor a fost caracterizată prin politici fiscale excesive, dictate de cererile Porţii şi de ambiţiile domnitorilor; aceştia încercau să se îmbogăţească, în timpul scurt cât se aflau la putere. Pe vremea lor, corupţia devenise generalizată şi fără limite, încât toate dregătoriile se cumpărau cu bani. Vistieria statului se alimentata din taxe indirecte, cum ar fi cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare, dar, mai ales, dintr-un impozit personal achitat de bărbaţii în vârstă de peste 16 ani. Paradoxal, boierimea şi clerul erau scutite! Abuzurile administraţiei locale au făcut ca până la jumate din populaţia ţării plătitoare de impozite să fie scutită. Istoricii sunt de acord că, la 1821, lupta revoluţionarilor români a avut, în primul rând, un caracter social dar acceptă că anumite condiţii istorice au impus şi realizarea dezideratelor naţionale.

Desprinderea de Imperiul Otoman, cu sprijinul grecilor sau al ruşilor n-a fost, însă, la 1821,  ideea cea mai fericită. În fruntea unei armate populare, Tudor Vladimirescu a cucerit, în primăvară, Bucureştiul impunându-se ca “domn al norodului”, dar, la scurt timp, doborât de jocul puterilor occidentale, de inte