Pe fondul discuţiilor din ultimii ani privitoare la o integrare mai profundă între statele membre care să ducă la formarea Statelor Unite ale Europei, propunerile lui David Cameron merg în direcţia opusă, în sensul unei Uniuni „flexibile, adaptabile şi deschise", care să aibă în centru piaţa comună, nu integrarea politică.

În octombrie 1990, abia revenită de la summitul CEE de la Roma, Margaret Thatcher a fost supusă unui tir de acuzaţii din partea opoziţiei laburiste, care i-a reproşat eşecul negocierilor privind o chestiune relativ marginală precum subvenţiile agricole. Thatcher şi-a încheiat discursul de răspuns cu o formulare rămasă celebră: „Poate că opoziţia îşi doreşte ca Marea Britanie să transfere puterea legislativă către Parlamentul European şi pe cea executivă - Comisiei şi poate că este de acord ca actualul Consiliu de Miniştri să preia rolul Senatului european. Sau poate că este de acord să renunţăm la lira sterlină în favoarea monedei unice europene. NU! NU! NU!". Această opoziţie fermă faţă de proiectul european avea să-i aducă lui Maggie Thatcher sfârşitul politic, şi nu ca urmare a acţiunilor opoziţiei, ci în urma unei lovituri din interiorul Partidului Conservator orchestrată de aripa „europeană" a partidului, în frunte cu Michael Heseltine, Geoffrey Howe sau Kenneth Clarke.

La peste 22 de ani de la acel moment, Parlamentul European a preluat o bună parte din puterile legislative ale Uniunii Europene, Comisia Europeană este Executivul european, iar moneda euro a devenit o realitate, chiar dacă una nu foarte solidă. Iar dezbaterea din ultimii ani privind viitorul Uniunii Europene se îndreaptă spre o Europă încă şi mai integrată, cu încă şi mai multe cedări de suveranitate, cu o Comisie şi un Parlament încă şi mai puternice, cu atribuţii legate de politica fiscală şi bugetară a statelor semnatare ale Pactului Fiscal.

Pe acest fo