Faţă de libieni - la care Sarkozy s-a grăbit să ajungă primul, să-i salveze din ghearele binefăcătorului său, Gaddafi - malienii, pe care Hollande vrea să-i hrănească cu democraţie, sunt aproape morţi de foame. Zic "aproape", fiindcă tot mai au energia să pună mâna pe un kalaşnikov. (Dacă vreţi să vedeţi cum arată un AK47, căutaţi steagul Mozambicului, de pildă).

Kalaşnikov e un fel de a spune. În Sahara-Sahel, kalaşnikovul e un accesoriu mereu la modă, un "must have". Însă, graţie în primul rând francezilor, grupările secesioniste din nordul Maliului au un arsenal de invidiat, capturat din depozitele răposatului dictator libian. Astfel încât e foarte posibil ca trupele franceze să se bată cu propriile arme.

Hipopotamia - (în dialectul bambara, „Mali” înseamnă „hipopotam”; îl puteţi vedea, dezabuzat, pe moneda de cinci franci malieni) – este mai săracă decât Algeria vecină (Pakistanul ei), dar mai bogată decât Nigerul (polul sărăciei în Africa). Cum pot ţările astea, doldora de aur, petrol, gaze, uraniu, diamante (care cum), să fie atât de lipite deşertului sau savanei? Întrebaţi-i pe foştii şi viitorii colonişti.

După ce s-au întors din Libia, unde au combătut, alături de alţi mercenari, de partea lui Gaddafi, cărând după ei armanet modern, de toate calibrele (de la lansatoare de rachete antitanc până la sisteme de comunicare miniaturizate), tuaregii au format Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Azwandului (patria lor din nordul Maliului). O mişcare secesionistă, al cărei scop declarat este împlinirea unui vis mai vechi de o jumătate de secol: autonomia celor trei regiuni, Kidal, Gao şi Timbuktu, după ani lungi de marginalizare politico-economică. Rebelii Mişcării au atacat, la 16 ianuarie 2012, o cazarmă a Armatei maliene din regiunea Gao. Mulţi militari au dezertat, alăturându-se rebelilor. La 22 martie, preşedintele ţării a fost debarcat