Deşi în drum spre America de Sud, urmăresc direct interesat cum soarta Uniunii Europene se joacă, totuşi, în Marea Britanie. Sunt european, dar vreau să îmi duc restul zilelor în insula care este Londra, iar, cum ştim, din cărţile lui Tony Judt, Londra va fi întotdeauna mai aproape de Sydney decât de Berlin.
Ce se întâmplă acum în mintea şi în finanţele lui David Cameron mă tulbură ca o nouă cortină, deşi deloc de fier. Să mă explic: titlul nu poate şi nu trebuie să fie un oarecare flagrant de multilingvism. Nu despre un simplu joc de acronime e vorba aici, ci despre destin. Traduc, în trena lui Flaubert: Uniunea Europeană c`est moi aussi. Mi-am înţeles şi condiţia şi limitele întorcându-mă de la Beijing, China. Sunt ani de atunci: am aterizat pe un aeroport de periferie şi am fost întâmpinat cu un cinism îngăduitor. Ajunsesem acasă.
Mic-burghez asumat, încă tânăr, încă puţin la stânga de centru, vindecat prin lectură şi familie de iluzia oricărui totalitarism, mândru, dar nu până la vanitate, de moştenirea noastră iudeo-creştină, am avut şi şansa şi vocaţia călătoriilor şi tot acasă am ajuns şi în Domul din Köln şi în Sinagoga Spaniolă din Praga, acasă am fost şi la Budapesta, şi la Viena, şi la Varşovia, şi la Berlin, şi la Roma, şi la Paris, şi la Madrid, şi la Barcelona, şi la Dublin, şi la Bruxelles, şi la Amsterdam, şi la Lisabona, şi aşa tot mai departe, dar nu spre nicăieri. Am fost şi la Auschwitz, şi la Sighet, şi în Casa Terorii de pe Andrássy Út, cunosc secolul XX şi ştiu până la ultimele consecinţe tragedia statelor-naţiune. Memoria îmi rezistă: nu toţi nativii digital sfârşesc naivi memorial: Deceniile de pace nu m-au făcut să uit. Am termenii exacţi ai comparaţiei şi lupt public, deşi din tranşeele personale, refuzând orice întoarcere înspre acel trecut. Nu pot să fiu altceva decât european, în înţelesul unionist, structural deci, fără să f
