● O însemnare a lui Eugène Ionesco din 1967: „Conflictul din Orientul Mijlociu s-a liniştit puţin. Ne-a împiedicat să ne ocupăm de literatură timp de trei sau patru săptămîni. Acum, pot să reîncep. Din timp în timp sîntem proiectaţi în evenimente. Apoi, un calm precar se reconstituie iar. Ne regăsim în plină iluzie. Atunci, putem să facem literatură frumoasă şi să vorbim, de exemplu, despre faptul că ştim că liniştea precară din acest moment este iluzorie. O ştim şi n-o ştim. Vorbim despre iluzie şi despre ce nu este iluzie. Ne aflăm, cu toate acestea, în iluzie, şi doar cu un picior în realitate.“ Mi-amintesc că, în timpul zaverei constituţionale din vara lui 2012, mulţi oameni care trăiesc prin şi pentru scris erau bulversaţi, nervoşi, deprimaţi din acelaşi motiv: ştirile i-au extras brutal din lumea lor şi i-au plasat captivi în nelinişte şi tensiune. De fapt, îi irita precaritatea liniştii democratice de la noi. Insuportabil pentru orice spirit lucid este tocmai asta: faptul că dezastrul se află mereu la un pas distanţă, te poate doborî oricînd, pe neaşteptate, fără să-l poţi prevedea, fără să-l poţi preîntîmpina, fără să-l poţi evita. Precaritate – cuvîntul apare de două ori în micul fragment citat de mine din Ionesco, şi este ataşat adjectival substativelor „calm“ şi „linişte“. Substanţa calmului, a liniştii este injectată cu precaritate. Conştiinţa acestei precarităţi împinge la disperare pe orice lucid. Salvarea – şi după Ionesco, şi după alţii foarte mulţi de dinaintea lui – este evadarea în iluzie. Iluzia e utilă şi eficientă pe termen scurt. E un fel de narcotic.
DE ACELASI AUTOR Acest ministru al Culturii şi kilometrul lui de autostradă O strălucită contribuţie românească la darwinism În chestia fericirii Ambasadorul ● Dean Martin spunea pe scenă, în spectacolele The Rat Pack, o glumă care avea de fiecare dată succes: nu eşti beat decît atunci
