Gazeta Sporturilor publică o pagină intitulată „Poveștile de la FOTBAL MINUT CU MINUT”. Reîntâlnesc nume și întâmplări petrecute în alt veac și-ntr-o altă epocă (i se spunea „de aur”!) și-i aproape obligatoriu să dai ceva tribut rememorărilor sentimental-nostalgice – cu atât mai mult cu cât făptura multor dintre cei evocați s-a mistuit precum vocile noastre în eter. Pentru mine, 2012 a fost an aniversar, împlinindu-se exact jumătate de veac de la prima intrare într-o cabină de emisie. Era, pe atunci, o frică paralizantă și de cuvântul tipărit, și de cel pus în undă, numai că, în cazul Radioului, cenzura avea mâinile legate: cum să întoarcă vorba slobozită de crainic? Imposibil! Funcționa un așa-zis serviciu post-control, care analiza minuțios erorile de lectură, virgulele anapoda, corectitudinea accentelor, proprietatea termenilor (cât de util ar fi și azi un astfel de serviciu: ar mai tempera stricăciunile de limbă promovate inclusiv de radio, instituție cu putere de normare într-ale limbii de șapte ori mai mare decât toate dicționarele Academiei!).

Altfel, întreaga responsabilitate apăsa asupra crainicului. Trecând atâția ani, firește, amintirile se încețoșează, contururile se mai șterg, iar listele de nume atestă știrbituri. „Brigada legendară” de la „Fotbal minut cu minut” nu avea chiar componența prezentată în Gazeta Sporturilor. Lipsesc nume importante (Ilisei, de pildă), prisosesc altele. Eftimie Ionescu (îmi amintesc că „Mache”, venit pe cont propriu la meciul Internazionale Milano-Dinamo București, a dormit trei nopți în cada de baie a camerei mele de la hotelul milanez...), Radu Urziceanu, dar și (mai ales) Ion Chirilă nu participau la transmisiile propriu-zise, ci asigurau „anexele” – adică, prefețe și comentarii preînregistrate. N-a existat o școală de crăinicie sportivă, dar o școlire ca atare trebuia cumva să se facă, fie și la locul de muncă.