● Django dezlănţuit / Django Unchained (SUA, 2012), de Quentin Tarantino.
Truffaut a propus la un moment dat două criterii de stabilire a valorii artistice a unui film: 1) este acest film o manifestare a unei viziuni particulare (aparţinînd regizorului) asupra vieţii? 2) Este acest film o manifestare a unei viziuni particulare asupra cinema-ului? Potrivit lui Truffaut, cu adevărat valoroase artistic ar fi doar acele filme care îndeplinesc ambele criterii. Ei bine, despre postmodernistul Tarantino s-a spus adesea că, la el, viziunea asupra cinema-ului (într-adevăr, cît se poate de particulară şi de coerentă) ţine loc (practic în totalitate) de viziune asupra „vieţii“, filmocentrismul acestui autor fiind unul extrem (chiar şi la standardele postmodernismului). Ce-i drept, atît noul lui film, Django dezlănţuit, cît şi opul lui precedent, Ticăloşi fără glorie, se referă (spre deosebire de filmele de dinaintea lor) la realităţi istorice enorme (sclavagismul american, respectiv Holocaustul nazist), deci neignorabile, nereductibile total (nici de cel mai extremist filmocentric) la un stoc de reprezentări filmice, la „zestrea“ de clişee stilistice, situaţii generice, tipologii iconice de personaje ş.a.m.d., care, extrase de Tarantino mai cu seamă (deşi nu exclusiv) din genuri şaizecisto-şaptezeciste odinioară rău famate şi puse de el între ghilimele omagiale, furnizează un fel de „fond lexical de bază“ al limbii tarantineze.
DE ACELASI AUTOR Note despre modernismul întîrziat al lui Béla Tarr (I) Fast-food Brecht Despre Nicolaeşti, canoane şi războaie culturale Pi, Dumnezeu, Bazin şi cinematograful digital Cu toate astea, Inglourious Basterds şi Django Unchained sînt filme în care filmocentrismul creatorului lor se afirmă încă şi mai imperios sau triumfalist decît în celelalte. În ele, „realitatea istorică“ nu e băgată în seamă decît pentru că se cere corecta
