Povestea e veche şi, în opinia mea, fără sfârşit. Episoade anterioare ale acestui continuu dialog insulă-mainland au avut loc în anii ’70 (încă de la momentul aderării – 1973), apoi 84-86 (guvernarea Thatcher, negocierea Single European Market) şi 90-92 (în pregătirea Tratatului de la Maastricht), rezultatul fiind de fiecare dată obţinerea unor concesii tehnice privind obligaţiile Marii Britanii în raport cu politicile comune ale Uniunii Europene. Probabil, aşa va fi şi acum, mai ales că se pregăteşte un nou ciclu bugetar european de şapte ani (acum se decide cât contribuie şi cât primeşte fiecare stat membru în perioada 2014-2020) iar declinul economic prelungit al Europei pare să fie buna ocazie a unei reglări de conturi, la propriu şi la figurat, între Londra şi tandemul franco-german, care face de multă vreme agenda Uniunii. În 2011, de pildă, premierul Cameron nu a semnat compactul fiscal-bugetar adoptat de 25 din cei 27 de membri ai Uniunii, împiedicând ca acesta să devină tratat comunitar şi limitându-l astfel la statutul de acord inter-guvernamental.
Nu cred că Marea Britanie va alege să se retragă complet din Uniunea Europeană (cel puţin nu înainte de a fi sigură că destrămarea este iminentă, ceea ce nu este cazul deocamdată), aşa cum nu cred că Scoţia va vota masiv la referendumul din 2014 să iasă din Marea Britanie. Una e să zici că vrei să pleci, aşteptând eventual să fii rugat să rămâi şi crescându-ţi astfel „cota” în cadrul negocierilor, şi alta e să-ţi faci efectiv bagajele şi să renunţi la o realitate cunoscută pentru una incertă. Dar, când lucrurile nu merg bine, este mai indicat să arăţi electoratului tău că vina este în altă parte, securizându-ţi astfel viitorul politic.
La fiecare ciclu de zece sau cincisprezece ani, mai ales când pe 10 Downing Street cârma este de dreapta (conservatoare), britanicii ţin să le reamintească europenil