Recunosc că am avut sentimente de milă, de compasiune pentru funcționarii publici din România, când, alături de profesori, polițiști și alte categorii, aveau să suporte tăierile de salarii operate de ”marele” Boc, pe vremea ”faimoasei” sale guvernări. Îi văd însă des, mult prea des, pe coridoarele instituțiilor publice din România, din Timișoara (acasă, nu-i așa?) îmbrăcați ca la circ. ”Fetele”, ca la discotecă, nu cod etic vestimentar, nu limbaj, nu comunicare directă. Ei, ”băieții”, pe la ferestre, cu țigările, împotriva directivei europene, cu mapele, ca pe vremea împușcatului, cu viteza celui care spune: ”nu acum, poate mai târziu”. Dar cel mai mult și mai mult mă revoltă, mă intrigă nepăsarea! Violența interumană prin nepăsare este una din formele de manifestare a primitivismului de tip comercial, a celui de ”tip nou”, a epocii Băsescu. Ei vor bani, nu servicii către populație! La cozile ghișeelor din cadrul instituțiilor publice stau bătrânii sărmani și bolnavi, așteptând mila aroganților (arogantelor) lumii funcționărești, o lume cenușie (termenul nu vine de la materia cenușie!), o lume plină de ea, cu puloverele mirosind a transpirație veche și fum, o lume în care citirea unui dosar a unui bolnav este… prea mult! Și, dacă este prea mult, atunci bolnavul, handicapatul (chiar și instituția în sine este un mare handicap, în vreme ce termenul este interzis, ei, cei care-l folosesc, sunt liberi!), este invitat să plece, să mai facă o copie de pe un act pe care analfabeta de ghișeu, cu privire de vițelușă proastă, nu știe sau nu are răbdare să-l citească, iar directoarea serviciului nu este… la birou. Și dacă nu este la birou, nu se mai lucrează! Ei, sărmanii bătrâni ai vieții noastre, unii cu tramvaiul, alții pe jos, alții cu ce or putea, pleacă, umiliți, slăbiți, jigniți, se întreabă de ce au mai venit? Cred că vremea lor este gata! Timișoara nu admit