În contextul în care puţini, chiar din interiorul breslei, sunt cei ce fac diferenţa dintre criticul şi cronicarul de teatru, obişnuiţi să dea seama îndeosebi despre reprezentaţia de la premiera oficială, aceea la care îndeobşte sunt invitaţi, comentatorii vieţii teatrale (ai fenomenului teatral, cum se spune mai nou) nu se arată din cale afară de interesaţi de ceea ce se întâmplă cu un spectacol după momentul primei ridicări de cortină.
Poate tocmai de aceea, poate fiindcă ţine foarte mult la calitatea fiecărei reprezentaţii, poate pentru că îşi doreşte ca fiecare reprezentaţie să fie un eveniment, unul dintre cei mai mari directori de scenă români ai prezentului, l-am numit pe Victor Ioan Frunză, nu agreează obiceiul premierei oficiale. Şi nici invitaţiile speciale adresate criticilor. Aceştia sunt bineveniţi oricând, la fel cum e binevenit orice spectator.
Chiar şi atunci când un anume critic e dornic să revadă un anume spectacol, în situaţia în care acesta se petrece altundeva decât la Teatrul ori Teatrele din oraşul în care locuieşte, şansa unei a două vizionări, o şansă ce foarte adesea poate însemna posibilitatea ieşirii de sub zodia impresionismului primar şi împlinirea aspiraţiei către o analiză fondată pe criterii şi pe argumente, e extrem de rară.
Din felurite motive, dintre care esenţial este acela al costurilor ridicate ale deplasării (publicul larg ar face ochii mari dacă ar afla că o cronică obişnuită poate costa şi 500, şi 600 de lei, sume a căror achitare e imposibilă prin raportare la posibilităţile bugetare ale unei reviste de cultură româneşti de azi) împlinirea unei astfel de dorinţe e de domeniul utopiei.
Din acest punct de vedere, criticii de teatru au toate motivele să îi invidieze pe colegii lor, criticii literari. Acestora, cartea le rămâne veşnic la îndemână, ei au oricând ocazia de a reciti un pasaj ale cărui sensur
