Ca si aderarea noastra la UE, ca si nazuinta spre spatiul euro sau perspectiva pentru Shengen, Unirea de la 24 ianuarie 1859 a fost rezultatul unui proces indelungat, in orice caz mult mai lung decat ar parea la prima vedere.
Poate putina lume stie ca primele semne ale Unirii au aparut in 1848, cand domnitorii George Bibescu si respectiv Mihai Studza au hotarat realizarea unei uniuni vamale intre Moldova si Tara Romaneasca. Fusese un act de curaj, care putea intampina impotriviri, dar totusi s-a dovedit realizabil, intrucat nu s-a aratat nimeni deranjat.
A inceput sa fie incomod pentru unii, in momentul cand ideile Unirii deveneau ecoul evenimentelor europene. Vantul unificarilor nationale bantuia pe atunci in centrul si vestul continentului, iar intelectualii romani - mai ales cei cu studii in Apus - nu ramanau indiferenti fata de ce se intampla in Europa.
Conjunctura externa era deci favoabila transformarilor. In acest context, conventia de la Paris, tinuta dupa Razboiul Crimeii, a acceptat ca cele doua principate sa functioneze cu unele institutii comune, dar cu guverne diferite. Se inscria pe raboj inca un pas inainte.
Fireste insa ca evolutia istoriei este determinata nu numai de evenimente, ci si de aparitia unor lideri marcanti. Tarile Romane au avut norocul aparitiei unei asemenea personalitati: colonelul A.I Cuza. El a izbutit, prin aceeasi politica a pasilor marunti, dar si prin forta figurii sale charismatice, sa induplece rezistenta Marilor Puteri.
Prima din ele, Turcia, nu avea interesul ca doua state vasale mici si usor manevrabile sa se transforme intr-unul mai puternic si cu mai multa personalitate.
Rusia viza de multa vreme sa introduca macar unul dintre cele doua principate in zona sa de influenta, ceea ce incercase de fiecare data, cand interveneau conflicte militare cu Imperiu