La sfârşitul primei conflagraţii mondiale, agricultura arădeană, în general, se găsea într-o situaţie critică. Sărăcia, bolile, foametea, mizeria, bântuiau satele. Cea mai mare parte a inventarului agricol era distrusă. Lipseau animalele de tracţiune, seminţele. Lipsa braţelor de muncă era accentuată şi din cauza mobilizărilor care s-au prelungit în anii 1919-1920. Suprafaţa agricolă însămânţată, producţia, numărul de animale au scăzut faţă de perioada antebelică cu peste 50% ca, de altfel, în tot restul ţării. În aceste condiţii lumea rurală era inflamată de un spirit de nelinişte, confuzie, durere, care coagulate la un loc puteau provoca o revoltă în masă a ţăranilor. Situaţia ţărănimii din judeţul Arad avea să fie influenţată de două evenimente majore din istoria poporului român: Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi a Maramureşului cu România, la 1 Decembrie 1918 şi legiferarea Reformei agrare din 1921. Încă din toamna anului 1918, reforma agrară a fost înscrisă în programul Consiliului Naţional Român Central, creat la 21 octombrie/ 3 noiembrie 1918, când s-a anunţat, printre altele, o viitoare împroprietărire. La 1 Decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, alături de alte prevederi, s-a înscris la punctul V al articolului 3 din Rezoluţia Adunării, reforma agrară radicală. S-a menţionat în acelaşi punct V: „…se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, pădure, păşune), cel puţin atât cât să poată munci el şi familia lui”. S-a subliniat şi principiul conducător al acestei politici agrare, care prevede, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, iar pe de altă parte, potenţarea (creşterea n.n.) producţiei.
Prin Decretul numărul 3622 din 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a fost autorizat să redacteze proiectul legii de reformă agrară. Până la punerea lui în vigoare sa recur