Articolul lui G.M. Cantacuzino pe care-l comentam săptămîna trecută este din 1940. Într-un alt text, care-l precedase pe acesta cu un an, „Arhitectura românească de azi“, din Viaţa Românească (XXXI, 4, aprilie 1939), regăsim doctrina autorului, odată cu judecăţi asupra curentului funcţionalist în Europa vremii. Discuţia porneşte şi aici de la experienţa deceniului care se apropia de sfîrşit în materie de estetică urbanistică bucureşteană.

DE ACELASI AUTOR Nepăsare criminală Bucureşti, idealul schimbării (II) Bucureşti, idealul schimbării (I) Fără frîne De la început, autorul declară: „Problema unei arhitecturi româneşti este mai mult decît oricînd la ordinea zilei.“ Dintre lucrările edilitare prin care s-a ilustrat domnia lui Carol al II-lea, axa nord-sud a fost dusă la îndeplinire, iar Cantacuzino şi-a asumat el însuşi, la colţul noului Bulevard Brătianu cu strada Regală, construcţia blocului Carlton, care fusese gata din 1937. „Bucureştiul îşi schimbă din ce în ce fizionomia, sau, mai bine zis, Bucureştiul se urbanizează.“ Sentinţa voia să sublinieze tendinţa spre sincronizare cu Occidentul modern. Totodată însă, ideologia care lua avînt în politică şi în sistemul de educaţie cerea o întipărire mai adîncă a identităţii naţionale: „O mare Capitală se naşte sub ochii noştri. Pulsaţiile vieţii noi cer forme. Dorinţa de a da o înfăţişare cît mai românească acestui oraş în prefacere şi în creştere se transformă într-un imperativ categoric.“ Freamătul vieţii într-un oraş a cărui evoluţie se accelera a impus o modificare a concepţiei căreia-i rămăseseră credincioşi epigonii şcolii Mincu: „Noţiunea de Românie şi de românesc s-a schimbat... Oamenii care au ajuns azi la maturitate au despre spiritualitatea românească şi România însăşi o cu totul altă noţiune.“ G.M. împlinea 40 de ani. Urmează o critică severă a romantismului şi a paseismului în arhitectură. În ac