Romania dispune de o traditie indelungata in privinta controlului banului public, comparabila cu a multor tari civilizate din Occident. Sa amintim ca la 24 ianuarie 1864 se înfiinta la Bucuresti, dupa modelul francez, „Inalta Curte de Compturi”. Legea a fost promulgata de Alecsandru Ioan I (Cuza), „cu mila lui Dumnedeu si vointia nationala, Domnu Principatelor Unite Romane”. Asa cum s-a statuat acum 149 de ani, „Curtea de Compturi” se compunea din „unu Presiedinte, optu membrii judecatori, unu procurore, unu substitute, optu referendari, unu grefieru si personalul Cancelariei”, care „voru trebui se aiba etatea celu putinu de 35 ani, iar procurorile, etatea de 30 ani.” Acestia nu puteau fi rude între ei („nu potu fi rude seu cuscri între dînsii pîna la a patra spitia inclusivu”). Ca si astazi, misiunea institutiei privea exercitarea functiei de control asupra modului de formare, administrare si întrebuintare a resurselor financiare ale statului si unitatilor sale administrativ-teritoriale. In limbajul epocii, regasit în legea promulgata de Cuza, se specifica: „Curtea este însarcinata cu cercetarea si hotararea socoteliloru atingatore de veniturile Tesaurului, casieriiloru generale de judetie, regiiloru si ale administratiiloru contributiuniloru indirecte, precumu si închearea socoteliloru atingatore de chieltuielile facute de toti agentii comptabili. Veniturile si chieltuielile, fondurile si incasuirile speciale ce isvorascu din budgetele judetieloru confirmate de sefulu Statului precumu si cercetarea si licuidarea socoteliloru casseloru comunale, municipale si districtale, sunt asemene de conpetintia Curtei.” Actul normativ, purtînd si semnatura Ministrului Secretar de Stat/ Presedinte al Consiliului de Ministri, Mihail Kogalnicenu, mai stipula ca intra sub incidenta Curtii de Conturi, „toti casierii generali ai judetieloru si ai plasiloru, casierii de regimentu seu