Într-o zi cu soare, aşteptam în antecamera unei doctoriţe. Alături de mine şi fetiţa mea, o mamă cu doi băieţei. Plictisiţi de atâta aşteptare, băieţii s-au apucat să bată în geamul uşii de la intrare, să alerge şi să râdă. La un moment dat, cel mai mic a început: „P_ _a“, „P_ _a“ şi încântat de grimasele făcute de mamă a repetat iar şi iar cuvântul. „Vai, mamă, unde ai auzit tu acest cuvânt, că acasă noi nu vorbim aşa“, i s-a adresat mama, privind cu colţul ochiului spre mine. Oricât am încercat, n-am putut să-mi opresc un zâmbet.
Copiii repetă. Gesturi, cuvinte, fapte. Ei vor să crească mari şi cred că repetând gesturile, cuvintele, faptele adulţilor, cresc.
Recunosc că din când în când mai scap câte un cuvânt „urât“ chiar şi în faţa copiilor mei. Folosesc ghilimelele pentru că nu cred că există cuvinte urâte, ci doar oameni urâţi, oameni care folosesc cuvintele pentru a jigni, răni, atrage atenţia, ieşi dintr-o situaţie, defula. Probabil sunt şi eu urâtă atunci când le folosesc şi până acum câţiva ani chiar mă feream de ele. Odată cu înaintarea în vârstă şi cu creşterea cantităţii de stres, le folosesc însă, părându-mi chiar utile în unele situaţii, mai ales în confruntarea cu neanderthalieni.
Cineva mi-a spus cândva că trivialitatea este (sau o fi spus că ar trebui să fie...?) apanajul intelectualilor.
Nu ştiu de ce, dar până acum, fetiţa nu a repetat cuvintele „urâte“ pe care le mai aude din când în când, iar băieţelul e deocamdată la stadiul de apa ta, gata, pa-pa. Dacă aş auzi-o folosindu-le nu aş ignora-o, aşa cum fac alţi părinţi, considerând că va trece de la sine. I-aş spune că unele cuvinte pot face rău şi nu e frumos să le folosească. Îi explic continuu diferenţa dintre bine şi rău, chiar dacă e greu de înţeles la numai trei ani şi trei luni.
Un cititor m-a acuzat că vreau să ţin „lecţii de morală“. Nici gând! Scri
