În zilele noastre cu multe televiziuni, talk-show-ul e omniprezent. Pentru că e ieftin. Iar managerii televiziunilor mici, dar bătăioase, ştiu acest lucru. În loc să trimiţi reporteri pe teren care să facă anchete şi reportaje despre viaţa reală şi despre problemele oamenilor (ceea ce ar presupune costuri, logistică, răbdare şi altele), mai bine inviţi seară de seară în studio cîţiva inşi care să-şi dea cu părerea despre care cred ei că ar fi problemele oamenilor. Iar ei (obişnuiţii talk-show-urilor, cei care fac naveta între diversele televiziuni „de ştiri“) află care sînt problemele oamenilor... uitîndu-se la televizor, desigur. Dar dacă sîntem dispuşi să ieşim din prezentul care ni se pare dominat de „televiziunile de ştiri“ (a calculat cineva cît la sută din programele numitelor televiziuni reprezintă ştiri şi cît la sută dat-cu-părerea-ca-să-treacă-timpul-şi-să-se-uite-fraierii?), constatăm că n-a fost totdeauna aşa. În recenta noastră istorie democratică, „ideea de talk-show“ are o oarecare evoluţie...
DE ACELASI AUTOR O dată la 20 de ani Capătul celălalt al tunelului O mie şi ceva de săptămîni din viaţă Conştiinţă de contribuabil În 1993, cînd s-a înfiinţat Dilema, cred că nici termenul de talk-show nu era cunoscut în România (sau, mă rog, îl cunoşteau foarte puţini). Era doar o televiziune – TVR – care se comporta ca fiind a Statului, deci a Guvernului (sau a Conducerii) şi, în consecinţă, invita în studio niscaiva oameni care să-şi dea cu părerea „pe linie“ (aşa cum se ştia că trebuie, de pe vremea vechiului regim). Cu alte cuvinte, să „educe poporul cu televizorul“. Ideea de a invita oameni cu păreri şi interese diferite, care să susţină puncte de vedere diferite (şi, din această confruntare, publicul să-şi poată forma propriile opinii, să poată cîntări argumentele etc., etc.) a fost una dintre cele mai grele lecţii ale democraţiei, într-o socie
