În urmă cu mai bine de două decenii, ianuarie stătea sub semnul zilelor de naştere ale „iubiţilor conducători“: pe 7 ianuarie ea, pe 26 el. Moartea perechii dictatoriale nu înseamnă că tipologia umană de la baza domniei acesteia ar fi dispărut. Ce fac, aşadar, tovarăşii de ieri?

Cei care aplaudau în faţa CC al PCR, pe stadionul „23 August“ sau la Congrese, care umpleau sălile de curs de la „Ştefan Gheorghiu“ şi birourile Comitetului de Stat al Planificării, care animau şedinţele din teritoriu şi nu oboseau, în total dispreţ faţă de realitatea dramatică, să promoveze retoric orizontul unei societăţi socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism –

aceştia o duc pur şi simplu bine. Unii, chiar foarte bine. Au reuşit să câştige un pariu de proporţii: cu toate că s-au pregătit să conducă o ţară comunistă, dirijează tenace una democratică. Au tras pe sfoară timpul.

Cred că am înţeles un lucru, pe cât de simplu, pe atât de zguduitor, în lunile fierbinţi ale anului politic 2012: prin mecanisme posibile în regimuri de teroare, comunismul şi-a creat resurse umane suficiente. Dacă nu ar fi căzut din raţiuni străine de propria Weltanschauung, comunismul ar mai fi avut destui pioni activi pentru cel puţin jumătate de secol. Biografia depăşeşte, cum se vede, capitolele istoriei. De aici şi amestecul toxic de vechi şi nou pe care îl întâlnim peste tot: de la mediul politic la cel cultural şi de la patronii cu afaceri de stat la şefii organizaţiilor publice. Piraţii de ieri sunt jandarmii de azi cu aceeaşi onestitate cu care piromanul joacă rolul pompierului sau lupul ajunge păstor la oi.

În politică, tovarăşii şi copiii lor au arătat capacitatea de adaptare, pliere, mulare, contorsionare. Au luat, asemeni lichidelor, forma recipientelor. Au umplut partidele, apoi parlamentele şi guvernele succesive. Panta rhei. Caracterul lor fundam