În 1991, eram prin Germania, la filmare. O echipă relativ redusă: un operator şi doi redactori. Celălalt ziarist era Emanuel Isopescu. Sărmanul, avea o înfiorătoare durere de măsea. Falca umflată, dureri crîncene. Ajunşi în Hamburg, în loc să mergem şi noi, ca tot omul, la o plimbare prin frumosul Sankt Pauli, îl ajutam pe Lulu Isopescu să găsească un medic de urgenţă. Era cam pe la două noaptea. I-am spus opinia mea: să ia un antibiotic de genul oxicilinei, să se îndoape cu algocalmine pentru a scăpa de durere şi să meargă cît de repede la un stomatolog. El, nimic: „avem asigurare medicală plătită, de ce să nu chemăm un medic?“ L-am chemat.
A venit doctorul neamţ, medic de familie. S-a uitat la Isopescu, i-a palpat falca. Apoi i-a prescris un antibiotic din gama oxicilinei, multe analgezice de tip algocalmin şi i-a recomandat o vizită cît mai urgentă la un stomatolog. Apoi a tăiat chitanţa pentru suma de 200 de mărci, contravaloarea consultaţiei (cam 140 de dolari, la cursul acelei perioade). Cinci ani mai tîrziu, la îndemnul expres al FMI şi pe banii Băncii Mondiale, România dezvolta un proiect-pilot pentru patru judeţe, încercînd să copieze modelul german al asigurărilor de sănătate.
DE ACELASI AUTOR Un copil face sport. În România Parcă ieri... N-am fost membru de partid! - ei şi? Comparaţii riscante Ca ziarist, mi-am exprimat rezerve serioase în privinţa reuşitei acelui model în România. Aveam argumentul administrativ. Sistemul german de asigurări de sănătate presupune multă rigoare birocratică, pe care românul nu este obişnuit a o practica. În plus, mai era vorba şi de costuri, ziceam eu. Făceam un simplu raport între PIB-ul german şi cel românesc şi îmi dădeam seama care ar fi diferenţa de calitate între două acte medicale similare, la noi şi la ei. Total empiric, calculam cîtă risipă (proporţională cu PIB-ul) s-ar produce în România (pe un s
