Am avut examen ieri cu studenţii mei din anul I de la Jurnalism. Nu cred despre mine că sunt un profesor aspru, nici prea îngăduitor. Încerc să păstrez un echilibru. Nu mi-a plăcut niciodată să fac inchiziţie, pentru că nu are sens să le cresc starea de tensiune chiar în timpul examenului, dar nici nu-mi place să fiu “copiată” fără ruşine. În concluzie, apreciez o sală liniştită în care fiecare e preocupat de propria-i foaie şi nu de cea a vecinului de bancă.
Ieri, privirea mi-a fost atrasă de câţiva studenţi aşezaţi strategic, după un stâlp de rezistenţă al amfiteatrului. Decid să verific dacă îi deranja ceva sub scaune, privirea lor trădând o jenă sub nivelul băncii. Şi ca să vezi….cursuri, hârtii, caiete, mape. Le-am luat, ca să nu-i mai deranjeze. Nu i-am dat afară, m-am gândit că acum au cu adevărat şansa să se exprime liber, fără să mai fie îngrădiţi de materialul existent.
Şi uite cum nu au trecut 10 minute de la incident, că împricinaţii se apucă să vorbească, să se foiască…Decid să-i mut în alte bănci.
Ajuns într-o bancă din faţă, unul dintre studenţi îmi spune: “Vă zic eu doamnă după examen unde lucrez…”
Şi nu mai are răbdare….”Sunt ziarist la Radio XYZ”.
M-a pufnit râsul. L-am întrebat cine îi e şef, poate ne ştim şi dacă mai nou la ei se învaţă plagiatul, înşelătoria şi nesimţirea…
Vai ce rău mi-a părut. Nici nu vă daţi seama. Mi se pare atât de trist faptul că jurnalistul, studentul meu în speţă, nu îşi înţelege şi datoria morală pe care o are în calitatea sa şi are impresia că statutul său îi permite orice. E trist că prins cu maţa-n sac nu a ascuns legitimaţia de ruşine, ci a înţeles să o fluture ostentativ. A venit omul când a predat lucrarea, mi-a arătat legitimaţiile, nu care cumva să fi crezut că minte…
Eu tot sper în curăţirea breslei, în stabilirea unor norme noi de etică, sau măcar respectarea celor ale bu
