În democraţiile clasice, Legislativul, Executivul şi Justiţia şi-au împărţit după anumite reguli Puterea emanată de la popor. Odată cu dezvoltarea explozivă a mediilor publice, clasicul echilibru consfinţit de dreptul constituţional şi cutumiar de-a lungul vremurilor a început să fie adânc influenţat de Presă, „câinele de pază al democraţiei”. Şi asta fiindcă se susţine, adesea cu dovezi, că ea ar exprima cu adevărat vocea poporului. Situaţie în care, în ecuaţia Puterilor, uzurpă rolul reprezentativ al Parlamentului.

În istoria lumii, au existat momente când mass-media au avut de suferit cenzura autorităţilor de stat, mai ales în timp de război sau în regimuri totalitare, numai că excesele şi abuzurile politicienilor în gestionarea treburilor publice au devenit insuportabile. De aceea, un preşedinte american a declarat că, în lipsa celorlalte puteri, preferă să guverneze împreună cu presa. Să nu ne facem iluzii că atunci, ca şi acum, presa exprima în totalitatea ei numai voinţa şi idealurile populare.

Ca sursă de informaţie, presa înseamnă Putere

Discuţia de mai sus nu şi-ar avea niciun rost dacă mediile româneşti, mai cu seamă televiziunile, n-ar fi ajuns în zilele noastre să determine diferite politici publice, de la conţinutul unor legi şi hotărâri ale Legislativului, la decizii ale Executivului şi acte ale Justiţiei.

Studiul unei stări de fapt poate fi concludent: transmisă în direct de un post TV, afirmaţia preşedintelui că doctorul Raed Arafat trebuie demis din fruntea SMURD a scos iarna trecută lumea revoltată în stradă, iar protestele organizate pe reţelele de socializare şi stimulate prin mass-media la faţa locului au dus la demiterea guvernului Emil Boc, iar la 78 zile şi a succesorului său, Mihai Răzvan Ungureanu.

Presa ca partener politic

În plus, la presiunea publică manifestată cont