Din cauza faptului că-i slăbise vederea, îi încurca mereu pe sfinţii de pe pereţi cu oamenii din biserică. D-asta îi şi repezea pe primii, iar celorlalţi le vorbea cu foarte mare evlavie. Doar pentru că s-a întâmplat invers, în sensul că i-au atras atenţia oamenii, pe care el îi confunda cu sfinţii, a observat preotul din Puţintei că pereţii bisericii sunt goi. Adevăraţii sfinţi îşi luaseră tălpăşiţa. Îngerii dispăruseră şi ei din icoane. Rămăsese doar Dumnezeu în biserică.

Tot aşa şi la Răsmireşti, unde pereţii s-au golit într-o singură noapte.

Nicio urmă de pas pe întinderea albă a catapetesmei! Niciun zgomot de aripă în aerul albăstriu din preajma tavanului! Spre deosebire de câmpul nins de afară, unde se zbenguiau câteva păsări.

Preotului i-a fost ruşine să-L întrebe pe Dumnezeu dacă ştie ceva. Dumnezeu ştia în mod sigur. Cum să vorbească însă aşa neîntrebat?

La fel s-au petrecut lucrurile şi la Găvăneşti.

Trei biserici cu trei Dumnezei singuri. Sau poate cu acelaşi Dumnezeu singur de trei ori!

O astfel de întâmplare nu se mai pomenise niciodată. Iarna destul de geroasă şi vârsta destul de înaintată a sfinţilor te îndemnau să crezi că fugarii nu putuseră să ajungă prea departe, ceea ce era perfect adevărat.

Primul care şi-a dat seama de asta a fost preotul din Răsmireşti, care i-a găsit pe toţi în biserica de la noi din sat. Îi era însă cu neputinţă să spună care sunt ai lui, căci se amestecaseră cu ceilalţi.

Era o înghesuială fără seamăn pe pereţi!  Şedeau în icoane câte patru îngeri de acelaşi fel în loc de unul!

Catapeteasma aproape că sta să cadă de la greutatea celor adunaţi pe ea!

Patru Ioan Botezătorul, patru Nectarie, patru care de foc plimbându-l de tot atâtea ori pe Ilie, patru arhidiaconi ştefan, patru Marii Magdalene, patru cuvioase Paraschiva