Ianuarie-februarie 1968
Notă – ianuarie 2013: Într-un caiet vechi, descopăr o serie de pagini care conspectează amănunţit Chateaubriand, Le Génie du Christianisme. Cîţi cititori mai are astăzi această carte? E, totuşi, în ea, un amestec de subtilitate şi candoare care ar merita recuperat de noile generaţii, confruntate, cu sau fără voia lor, cu pătimaşe dezbateri pe tema: era sau nu Eminescu ateu? Transcriu cîteva fragmente şi comentarii, în speranţa că ar putea stîrni încă nostalgii şi curiozităţi.
● cele trei „virtuţi“ ale religiei: vechimea, misterul, ceremonia.
● misterul se „arată“, ni se arată, în spaţiul umbrei, al tăcerii şi al singurătăţii. (Chateaubriand găseşte că „locul“ lui predilect nu e cîmpia, ci pădurea. Îi lipsea experienţa deşertului, sau a Bărăganului...)
● pentru a înţelege bine „spiritul legii“, trebuie să percepi legea ca muzică (reformularea mea).
● creştinismul nu recunoaşte decît două „stări“ sociale, două „clase“: celibatul şi căsătoria.
DE ACELASI AUTOR Lecţia Dilemei Despre iubirile fericite Dilema noastră cea de toate zilele Omul fără dileme ● pentru evocarea slujbelor paleocreştine, e citată, cu adaosuri personale, prima Apologie a Sfîntului Iustin Martirul şi Filozoful. Creştinismul ca „religie nouă“ s-a născut în subteranele unui vechi şi mare imperiu păgîn, din nevoia de a opune corupţiei în care se scufunda societatea romană, moravurile simple ale „vîrstei de aur“. Firescul încearcă să evacueze artificiul. Se caută pacea lăuntrică a umanităţii aurorale, dar în condiţiile unei cvasi-ireversibile pierderi a inocenţei şi a libertăţii. În „epoca de aur“, viaţa „simplă“ era „normalitatea“ însăşi. Acum, ea este o opţiune riscantă. Primii creştini nu reuşesc, de aceea, să redobîndească, odată cu simplitatea, şi bucuria iniţială. Virtutea lor se naşte în umbra catacombelor. Slujbele lor se petrec în
