Nu am să o citez pe Olivia Niţiş, curatorul expoziţiei de grafică contemporană de la Victoria Art Center, pentru că am făcut menţiunile necesare în textul precedent. Şi am să mă opresc doar asupra câtorva aspecte privind armonizarea tensiunilor dintre textele artiştilor la experimentele aduse de ei în expoziţia deschisă până de curând la Victoria Art Center.

Constat şi nu cred că mă înşel, că oricât ar fi de versat un critic de artă, în sensul experienţei vizuale, dar şi teoretice, i-ar fi greu să unifice într- un discurs coerent, la primul contact, tematicile Pavilioanelor de aici, dar să şi le explice dacă ar trebui, la o adică, să se lipsească de textul însoţitor. Iată un exemplu: O instalaţie pozată pe podea închide într-o cutie de plexiglas un personaj, filmat evident, de la care pornesc spre două monitoare, afişate pe peretele opus, fire ce trebuie să ne sugereze că radiografia de jos va fi explicitată în amănunt. Cinstit vorbind, gândul meu a plecat de la un experiment mai vechi, de prin anii ’60-’70, ai secolului trecut, al unui stop-cadru din performance-ul Marinei Abramovici: trupul nud şi viu al artistei este aşezat într-un cadru sub forma unei cruci, traversat de benzi care sugerează că asistăm la execuţia unui condamnat la moarte, ca în filmele americane. Acesta ar fi doar un nivel de interpretare, pentru că memoria mea naşte referinţe mitologice mai îndepărtate, cum ar fi exerciţiile de mumificare din Egiptul antic, după tot ritualul de transfer al trupului de aici în lumea de dincolo, până la unul mai recent, al lui Lenin, de la Moscova. Ajung cu gândul aici citind textul autorului maghiar Pal Csaba, care vrea să ne sugereze singularizarea fiinţei umane, pornind, în explicarea demersului său, de la naşterea biologică a albinelor sau gândacilor, într-un înveliş de protecţie şi care suferă, pe parcursul împlinirii timpului, modificări intern