Înainte de a descoperi maeştri ai genului precum Jack London, Ernest Hemingway, G.B. Shaw, sau chiar George Călinescu, fascinat la un moment dat de personalitatea campionului european interbelic Lucian Popescu, primele povestiri cu boxeri pe care am picat aparţineau scriitoruluiboxer- ziarist (exact în această ordine a harurilor) Mihai Vişoiu. Înainte însă, la treisprezece ani neîmpliniţi, eu însumi începusem să mă antrenez în sala de box, de sub velodromul din Parcul Sportiv Dinamo.

Trec peste tot ce se întîmpla acolo, pretîndu-se desigur la subiectul unui roman, pentru a spune că acele povestiri cu boxeri semnate de Mihai Vişoiu le-am citit într-un supliment literar al ziarului „Tribuna Ialomiţei”, al cărui prim număr a fost conceput, machetat şi-n bună măsură scris de tatăl meu, Leon Aldulescu. Se întîmpla, cred, spre sfîrşitul anului 1967, iar tata avea o experienţă de circa 15 ani în presă, la ziarul regiunii Bucureşti „Steagul Roşu”, unde, ulterior am aflat, a fost coleg cu tatăl lui Mircea Cărtărescu... Odată cu înfiinţarea judeţelor, Partidul, a cărui majusculă deriva din puterea, unicitatea şi unitatea de nezdruncinat a naţiunii din jurul lui, ţin să amintesc asta pentru cei mai vîrstnici care au uitat şi totodată pentru tineri care încă n-au aflat, Partidul, aşadar, l-a trimis pe tata la Slobozia, încredinţîndu-i misiunea de a scoate ziarul judeţean. Pe la începutul lui 1968 am ajuns pentru prima dată în Slobozia, luat de tata cu ocazia sărbătoririi numărului 100 al „Tribunei”. Atunci l-am cunoscut pe Mihai Vişoiu, un personaj absolut fascinant pentru copilul cu fumuri de boxer care eram. Omul avea 29 de ani, făcuse box la un nivel peste onorabil, fusese campion naţional de juniori între 14 şi 18 ani şi bineînţeles că eu la rîndu-mi aspiram la o glorie şi o carieră asemănătoare, dar ceva mai amplă, antrenîndu-mă în fapt fără să ştiu pentru a fa