Pe fondul tragicelor evenimente de la In Aménas şi al (non)răspunsului românesc la acestea, s-ar cuveni făcute cîteva observaţii. S-a tot scris despre proasta comunicare a Ministerului Afacerilor Externe în contextul crizei algeriene. Spre deosebire de criza ostaticilor din 2007, Traian Băsescu nu s-a implicat în gestionarea situaţiei, astfel că în ochii publicului şi, probabil, pe bună dreptate, întreaga responsabilitate pentru managementul vicios cade pe umerii lui Titus Corlăţean şi ai lui Victor Ponta. Practic, cei doi arată că nu au reuşit să treacă cu succes de la atitudinea veşnic critică faţă de Băsescu şi faţă de PDL, de pe vremea cînd se aflau în opoziţie, la un comportament competent. Cu un Băsescu trecut mai degrabă în background, Ponta şi Corlăţean nu prea ştiu ce e de făcut. Cei doi nu au părut nişte oameni politici responsabili în faţa cetăţenilor pe care îi reprezintă, ci nişte funcţionari confuzi. Punctul lor de referinţă a dispărut, autonomia e dificilă. Pînă acum, scenariul era relativ simplu: ce vrea Băsescu nu vrea Ponta şi invers (a se vedea şi conflictele Ponta-Băsescu privind reprezentarea în Consiliul European). Dacă Traian Băsescu nu mai vrea şi nu propune nimic, nici Victor Ponta nu mai ştie exact ce e de făcut, şi implicit nici Titus Corlăţean, cel puţin asta reiese din inacţiunea şi lipsa de comunicare cu privire la soarta cetăţenilor români din Algeria.

Totodată, pare stranie coincidenţa care face ca România să fi făcut faţă celui „mai puternic atac cibernetic din ultimii 20 de ani“. Răutăcioşii atenţi atît la sensuri, cît şi la nonsensuri ar putea trage concluzia că înainte de 1993 au avut loc atacuri cibernetice şi mai grave decît acesta din urmă. Problema structurală în ceea ce priveşte serviciile de informaţii şi comunicarea lor cu publicul larg ţine de aceea că, de fapt, aceasta din urmă nu există ori, în cel mai bun caz