Cruzime nu e deloc un cuvânt prea tare pentru ce se întâmplă. Căci cruzime e să profiți de slăbiciunea unor oameni aflați între viață și moarte, uitându-ți promisiunile. Și ce este păcat mai mare decât să ignori mâna întinsă a celor care, în nevoie, își cer dreptul? Aș înjura aici, dar limba română nu are cuvinte îndeajuns de urâte pentru ei.
Ei, cei care fac bugete și modifică articole din legi, merg ziua în mașini cu șofer și noaptea dorm în apartamente de stat cu chirii discrete. Ei sunt cei care îngroapă din nou, sub molozul birocratic, sute de români a căror vină este una singură: sunt bolnavi de cancer.
Statul român are obligația legală de a asigura accesul la medicamente și tratamentul gratuit pentru bolnavii de cancer. O face însă doar pentru cei mai norocoși bolnavi de cancer. Sună ciudat, nu-i așa?, să ai un diagnostic atât de dur și să te consideri totuși norocos. Căci România este țara care își împarte bolnavii de cancer în două categorii: cei norocoși, pentru care se găsește tratament, și ghinioniștii, pentru care spitalele nu au medicamente și pe care aceștia trebuie să și le procure de unde văd cu ochii și pe banii lor.
„Nu am energie să mă revolt pentru asta”
Despre criza citostaticelor se scrie și se vorbește în România de peste un an. Unele televiziuni au acoperit subiectul doar atunci când a convenit intereselor politice ale patronului (pentru Antena 3, criza citostaticelor nu mai prezintă interes de când USL-ul este la putere). Dar cei mai mulți, ziare și televiziuni, au atras permanent atenția autorităților asupra faptului că, de mai bine de doi ani, din spitalele și farmaciile românești lipsește constant sau intermitent tratamentul pentru mai multe tipuri de leucemii.
Pe Ionuț l-am întâlnit în ziua în care guvernul urma să aprobe bugetul pe 2013. M-a rugat să nu-i folosesc numele real și imediat aveam să aflu
