Pentru cei de la Bruxelles, în mod cinstit, acest raport a fost întotdeauna o analiză pe cât au ştiut ei de corectă şi cinstită, pe baza elementelor de care au dispus sau care le-au fost puse la dispoziţie, a mersului reformei justiţiei în România.
Această radiografie, compusă din palierul politic şi cel preponderent tehnic, a fost, de altfel, apreciată ca onestă şi obiectivă de cei mai mulţi specialiştii pe care i-am abordat, fie că ei erau la Bruxelles, fie că erau la Bucureşti.
Ştim deja că şi acest nou raport va avea părţi foarte dure, observaţii neplăcute sau mai greu de suportat pentru sensibilităţile politicienilor noştri care nu sunt fericiţi decât atunci când aud tradiţionalul „Trăiţi, totul merge bine!”. Aşa cum ştim noi, în primul rând, în justiţia românească lucrurile nu merg tocmai bine şi asta nu de azi sau nici măcar de ieri. Cine e de vină? Răspunsul nu se va spune în raportul celor de la Bruxelles, pentru că, oricât ar vrea ei, nu pot cuprinde cu mintea faptul că, în definitiv, toate metehnele semnalate în raport, toate disfuncţionalităţile şi paşii pe de lături de drum, unele dintre multele şi importantele derapaje, sunt datorate imixtiunii nepermise şi foarte complexe în profunzimea şi extensia sa pe care au operat-o politicienii noştri în încercarea de a controla mecanismele prin care „oamenii noştri” trebuiau să ajungă la cutare sau cutare scaun. De aici a început, în momentul pe care dvs. puteţi să-l identificaţi cu mare precizie, oricum cu mult mai mare decât cei de la Bruxelles, ceea ce numim degringolada justiţiei.
Tot atunci – şi veţi vedea că asta se va produce şi acum – raportul de la Bruxelles a fost integrat în maşinăria de propagandă şi contra-propagandă folosită în bătălia politică, vinovatul fiind, evident, celălalt, cel care trebuie să deconteze ruşinea, blamul public şi să piardă din prestigiu şi voturi. Poate pe dv