Anul acesta, la 26 ianuarie, pentru prima oară o să beau şi eu un pahar de şampanie în cinstea lui Nicolae Ceauşescu, că-i ziua lui de născare, ’tu-i născătoarea mă-sii. Mi-e milă de soarta lui: chiar aşa mai puţin la cultură cum era, strălucea prin patriotism şi o blândeţe ca de miel, dacă e s-o comparăm cu a ăstora de acum. Iar la inteligenţă, era savant în comparaţie cu ceea ce avem acum pe piaţă.
Mi-a plăcut ce a scris acum câţiva ani un tip ironic într-un ziar: că în decembrie şi ianuarie, poporul se scindează-n două: o parte îi aniversează comemorarea lui Ceauşescu, iar cealaltă îi comemorează aniversarea.
Omul jongla de fapt cu aceste două luni. Căci în decembrie Cârmaciul a fost mângâiat cu nişte plumbi la Târgovişte, iar pe la finele lui ianuarie e ziua lui de naştere. Şi vroia să spună insul care mâzgălea hârtia că unii se bucură că a dat colţul, pe când alţii îşi rup cămaşa de jale. Da’ eu cred că tot mai puţini sunt ăia care se bucură de moartea lui, şi asta nu se datorează trecerii timpului.
Ceauşescu a crezut cu tărie în „celula de bază a societăţii”, cum îi zicea el familiei. A murit ca un bun familist, braţ la braţ cu soaţa; iar apoi, destul de curând, l-au urmat la cele veşnice copiii Nicu şi Zoe.
Gândiţi-vă ce-ar fi dacă ar trebui executat preşedintele de acum. Ar fi pus el la zid şi, alături de el, gaşca lui cuprinzătoare de muieri, din familie şi extrafamilie.
Dar nu numai membrii familiei sale au ajuns pe lumea aialaltă, alături de nefericitul Ceaşcă. Ci şi personalităţi ca Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu sau generalul Guşă, ultimul fiind cel care s-a opus intervenţiei trupelor ruseşti la aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989. Are Ceaşcă deci cu cine purta o discuţie, în halat şi papuci, mai ales că este aşteptat şi amicul Iliescu. Are cu cine juca o partidă de şah, are cu cine bea o ţuică fiartă.
Chiar şi a
