Discuţia dintre Rodica Palade şi Lucian Boia, intitulată „Românul e mare specialist în «supunerea aparentă». Interviu cu Lucian Boia“ (în revista 22, nr. 51-52/ 18 decembrie 2012-7 ianuarie 2013, dialog prilejuit de apariţia cărţii De ce este România altfel?, Humanitas, 2012) atinge şi chestiunea mutaţiilor de conştiinţă din România de după 1989. Una e ceea ce socoteşte istoricul – azi mai instruit şi mai permeabil versiunilor concurente asupra trecutului –, alta e receptarea publicului. O naţiune poate avea cei mai străluciţi istorici, la un moment dat. Dacă şcoala, Academia, magiştrii şi discipolii, publicul larg, cultivat nu ţin pasul, nu se dovedesc un mediu receptiv, predica istoricului răsună în deşert. De aceea, descoperirile noi şi nuanţate rămîn una, numai una dintre misiunile istoriografiei unui moment istoric (ale oricăruia). O alta, nu mai puţin importantă, este ieşirea în arenă, scrisul pe înţelesul oamenilor, cu artă şi cu devotament, pentru a-i familiariza cu acele noutăţi pentru care sînt mai puţin pregătiţi; tratarea cititorilor cu consideraţie şi respect, ca parteneri egali, în principiu, chiar dacă nu în sensul nivelului de specializare, este obligatorie. Nu epatîndu-i prin publicarea unor texte docte, ilizibile pentru cititorul fără antrenament în domeniu, tehnice sau excesiv conceptualizate şi ultraneologistice îi poţi cuceri pe pasionaţii studiilor despre trecut. Sînt destule ocazii cînd istoricul trebuie să-şi părăsească bivuacul şi să vină printre membrii comunităţii, expunînd rezultatele muncii lui, făcînd din ele noi puncte de interes şi dobîndind astfel sprijin şi înţelegere.
Din acest punct de vedere, Lucian Boia se achită, de ani buni, de această obligaţie nescrisă, publicînd istoriografie scrisă mai „aerisit“, sub formă eseistică, fără a-şi căuta refugiul numai în pagini cu subsoluri sufocate de note erudite şi acceptînd să
