Nimereste zona aia neutra, unde viata personajelor e povestea unui idiot, plina de zgomot si furie, care nu inseamna nimic, insa rade la cotituri. Presupunand ca i-am remarcat deja caracterul intertextual post-modern, ca am citit, ne-am documentat si am aprobat c-un zambet stiutor ideea lui Tarantino de a reface si desface conventia western-ului, ramane intrebarea ce (...) am simtit pe parcursul acestui film sau „cum ni se pare Django Dezlantuit?" Jumatate din film n-am simtit nimic la diatribele intelectual-asumate ale neamtului vanator de recompense. Daca Franco Nero, un actor pe care unii, mai experimentati, il tin minte ca avand ochi albastri, metalici, apare in film pentru ca mai demult a fost actorul principal al initialului Django..., asta nu inseamna ca acum 35 de ani nu se faceau eastern-uri ironice, de exemplu acele titluri de filme care se terminau in „...si ardelenii". In primul rand, Django... e prea lung; stim, de asemenea, ca receptia e subiectiva, neexistand prea lung sau prea scurt, ci doar hotararea de a ramane versus a iesi din sala, sau ce facem cu timpul care ne-a fost dat, acesta neputand fi in mod hotarat prea lung sau prea scurt. L-am scuzat ca e prea lung sub pretextul ca „dezlantuit" implica si „dezlanat" si ca e, deci, „asumat". Cuvinte sunt, iar joaca de-a conventia nu e mare lucru in sine. Mai interesant Django... e pentru relatia noastra, a tuturor, fictiva, cu Tarantino: stam cu el in acelasi fel in care stam cu colegii de cinema. Filmul e un pretext, amuzant uneori, spiritual in legenda Broomhildei si inventiv in alegerea unui anumit costum albastru. Despre situarea politica a temei, nimic interesant, incorectitudine politica pentru activisti imaturi si cele cateva rasete grobiene ale „conservatorilor" de pe randurile 7-9, care inca nu s-au prins de „pozitionarea discursiva", intelegand, insa, ca „si totusi, iubirea" nu este o tema aic