- Au trecut cincisprezece ani de când ai părăsit Ar­gentina natală şi zece ani de când, urmându-ţi ini­­ma, te-ai stabilit în România. A fost o mutare câş­ti­gă­toare în partida de şah a vieţii?

- În septembrie anul acesta se împlinesc zece ani de când sunt în România şi zece ani de când mi-am pus coroniţa de mireasă pe cap! Iar în aceşti zece ani n-am regretat nici o secundă mutarea făcută în viaţa mea. Înainte de a veni în România, am trăit un timp în America. M-am dus la Boston ca să-mi continui stu­dii­le, dar, sinceră să fiu, nu m-am simţit prea bine aco­lo. Oamenii sunt mai reci, mai pragmatici... Aveam şi acolo prieteni, numai că fiecare îşi vedea de treburile lui - şcoală, serviciu, familie, etc - iar prietenia ră­mâ­­nea undeva pe un loc secundar. Apoi, însă, l-am cu­nos­cut pe soţul meu (violoncelistul român Răzvan Su­ma), m-am îndrăgostit de el şi l-am urmat în Ro­mânia. Mi-am urmat, de fapt, intuiţia. Eu cred foarte mult în faptul că trebuie să ne ascultăm instinctul, acea voce interioară care, dincolo de raţiune, ne spune ce e bine pentru noi. Iar eu mi-am dat seama că ăsta e drumul meu, alături de Răzvan şi, deci, în România. Şi-apoi cum aş putea să regret venirea aici, când România e ţara care nu doar că m-a primit cu braţele deschise, dar mi-a îngăduit să-mi construiesc şi o ca­rieră aşa cum nici n-aş fi visat?! Azi, când stăm noi de vor­bă, mă simt împlinită atât din punct de vedere fa­milial, cât şi din punctul de vedere al carierei. Ce-aş putea să-mi doresc mai mult şi ce aş putea să regret?!

- Ce te-a făcut să te simţi bine aici, în România?

- Eu am iubit România din prima secundă, fiindcă România e ţara omu­lui care mi-a furat inima. (râde) Apoi, a contat foarte mult şi faptul că prie­te­nii lui Răz­van m-au înfiat şi pe mi­ne, fără rezerve. Deci, nu am fost ne­voită să înfrunt reticenţe, suspi­ciuni... După care