Scrimera Laura Badea (42 ani) povesteşte despre cât a însemnat educaţia primită în sălile de sport în cariera şi viaţa sa.

Timp de nouă ani, nu a mai ţinut în mână floreta. Iar acum câteva zile, când şi-a pus echipamentul, parcă a simţit un fior al nostalgiei. „Încă îmi mai merge braţul“, ne-a spus, dar având convingerea că atunci când faci un sport de performanţă, n-ai cum să-l uiţi, e ca mersul pe bicicletă. Până să ajungă pe treptele podiumului la scrimă, Laura Badea s-a visat, pe rând, Cristian Gaţu, Nadia Comăneci şi D’Artagnan. Vorbeşte cu veneraţie despre „mamele de la antrenament“ şi îşi aminteşte că, în anii copilăriei, în ciuda programului încărcat, nu a uitat să se joace. Din biroul de la Comitetul Olimpic Sportiv, scrimera povesteşte despre cum a împăcat timpul petrecut pe planşa din sala de sport cu orele de curs, momentele de vârf din cariera sa şi oamenii care au contat atât de mult în succesul ei.

„Weekend Adevărul“: Aţi fost nelipsită din sala de sport încă din copilărie.

Laura Badea: A fost mai mult o conjunctură. În perioada comunismului, fiecare şcoală era axată pe câte un sport, iar la şcoala noastră se practica handbalul – aveam şi un teren amenajat în curtea şcolii. Era aproape imposibil să nu faci sport atunci, să nu dai normele. Era parte din educaţia noastră. Aşa că am făcut handbal, iar o perioadă m-am antrenat şi pentru atletism.

1996, Atlanta, SUA. Singura medalie de aur la floretă, individual,

din istoria scrimei româneşti merge la Laura Badea

Ce poziţie aveaţi în teren?

Eram portar. Dar îmi plăcea să dau şi la poartă! Fiindcă mă visam Vasile Stângă ori Cezar Drăgăniţă, ei erau idolii mei. Pe atunci, nici nu aveai la ce să te uiţi la televizor. Dădeau şi foarte mult sport, iar echipa de handbal masculin era renumită – cu Cristian Gaţu, Cornel Oţelea.

Cum aţi ales handbalul? @