Mă întreb: a cîta oară scriu despre cărţile iui Ion lanoşi? Greu de spus! Volumele filozofului- critic m-au atras întotdeauna, dată fiind raritatea lor în peisajul cultural autohton, peisaj ce respinge din principiu reflecţia teoretică.
Însă de data asta, cartea masivă şi solemnă Internaţionala mea. Cronica unei vieţi (Polirom, 2012) ar trebui să se impună atenţiei unui spectru mult mai larg de cititori.
De ce Internaţionala mea? Pentru că autorul, prototipul cosmopolitului provenit din orizonturi culturale neobişnuite, s-a încadrat voluntar orizontului românesc, printr-o opţiune personală îndelung meditată şi grea de consecinţe. Tot ceea ce scrie Ion Ianoşi este atins iremediabil de „internaţionalism” în sens benefic. Cîţi scriitori români s-ar putea lăuda astăzi cu o asemenea condiţionare?
Internaţionala din titlu mai înseamnă şi altceva. Din momentul creării sale, doctrina comunistă a transformat internaţionalismul în stindard şi a pornit la cucerirea lumii în acordurile marşului intitulat Internaţionala. Transformat însă curînd în ambalaj pentru imperialismul sovietic şi, finalmente, pentru expansionismul rusesc pur şi simplu (acelaşi din vremea ţarilor şi pînă astăzi), internaţionalismul iniţial ajunsese, în a doua jumătate a secolului trecut, doar o caricatură jalnică. Iar în România comunistă, eticheta de „internaţionalism proletar” a acoperit cel mai obtuz naţionalism cu putinţă, ceauşismul. Ion Ianoşi încearcă, în partea centrală a cărţii sale, să salveze ideea unui anumit internaţionalism genuin, aflat la distanţă imensă de parodiile care l-au compromis ulterior. Nu ştiu dacă reuşeşte, dar el încearcă – şi o face stăruitor, convins.
Nici cuvîntul din subtitlu, Cronica, nu mi se pare întîmplător. Imensul volum pare realmente o cronică de tip medieval – consemnare atentă, nepărtinitoare în intenţie, nu doar a evenimentelor p
