Povestea Deliei, o femeie tânără, mamă a trei copii, excedată de monotonia căsniciei şi hotărâtă să-şi părăsească bărbatul, a stârnit un viu interes printre cititorii revistei. În pagina de faţă, publicăm cele mai bune scrisori
"Fericirea nu creşte ca poamele în copaci"
O, Delia! Dac-ai ştii câte femei căsătorite şi cu urmaşi trec prin frământări sufleteşti asemănătoare cu ale tale! Bine că inima ţi-a dat ghes şi ai scris în amănunt despre chingile care te strâng într-o aşa măsură, mai, mai să te sufoce. Consider că întâi de toate trebuie să fii sinceră faţă de tine însăţi şi să lămureşti, nu în capul tău, ci în adâncul sufletului tău, ce anume vrei de la viaţă. Un astfel de răspuns nu vei găsi decât răscolind adânc în cămara sufletului tău. Am certitudinea că o rugăciune rostită nu cu buzele, ci cu dragostea din adâncul inimii tale, îţi va fi de mare ajutor. Vorbele buzelor zboară şi se risipesc în vânt, ruga sinceră a inimii este ascultată. Ceea ce mi se pare grav este că tu, după 13 ani de căsătorie, încă nu ştii dacă-l iubeşti pe cel cu care ai făcut şi crescut trei noi mlădiţe de viaţă. Nu pot să-mi închipui una ca asta, ca doi oameni, bărbat şi femeie, să se întâlnească doar la dunga patului, pentru a-şi satisface dorinţele cărnii, fără ca sentimentul iubirii să apropie şi inimile lor. Mai ales că există acel legământ de credinţă şi de fidelitate între voi doi: căsătoria. Ai făcut oare tot ce a depins de tine pentru a scoate la lumină tot ce-i mai bun de la partenerul tău de viaţă? Se-ntâmplă adeseori, luaţi de valul vieţii, să căutăm prea mult în alţii ceea ce nouă înşine ne lipseşte. Şi în cazul în care nu vom găsi, să ne cuprindă o cruntă dezamăgire sau chiar o deznădejde neagră să bântuie pe la ferestrele vieţii noastre. Să nu uiţi un lucru simplu, pe care nu ai să-l înveţi la nici o şcoală din astă lume: fericirea nu creşte
