Debutînd editorial după Revoluţie, dar format ca prozator încă din a doua jumătate a anilor ’80, Radu Aldulescu duce mai departe acea febrilitate a scrisului care îi face şi pe Dumitru Radu Popescu ori pe Nicolae Breban să dea carte după carte. Cînd ele sînt în interiorul aceluiaşi gen, iar nu, ca la D.R. Popescu, împărţite între mai multe, romancierul care le scrie este permanent prins între cerinţa de nou a cititorului şi constituenţii viziunii sale epice, în mod vizibil aceeaşi de la un titlu la altul.

Cititorul de plăcere e satisfăcut, frecvent, de noile „intrări“ în galeria de personaje şi de un conflict dezvoltat în alţi termeni temporali şi sociali; însă criticul, după ce a identificat viziunea tare a unui scriitor, ar vrea să vadă în ce măsură acesta lucrează în continuare sub acoperămîntul ei; ori se reinventează. De aici, din această miză pusă în marile cărţi în afara perimetrului de siguranţă (şi care l-a făcut pe Mircea Cărtărescu să încerce altceva în al treilea volum al Orbitorului), vine insatisfacţia mea la lectura celui mai recent roman al lui Radu Aldulescu. Cronicile genocidului e un roman bun, marca Aldulescu, dar nu mai mult decît atît. Deşi premise ar fi fost, fiindcă de data aceasta materialul de observaţie este altul şi din anii ceauşismului cenuşiu şi mizer s-a trecut în cei ai capitalismului autohton cu ziare de şantaj, vile de îmbogăţiţi şi primării „neputincioase“ în faţa valului de petenţi. Autorul însă nu reuşeşte să integreze şi să topească în substanţa romanului epoca nouă – cu toate că elemente caracteristice ei apar la tot pasul. Dovadă că Aldulescu nu e un romancier exterior-realist, pliat sociografic, precum Cezar Petrescu, pe o realitate modificată de la un mediu la altul, ci unul mai degrabă în linia lui Eugen Barbu din Groapa, cu o priză poetică la o realitate sordidă. Cronicile genocidului confirmă ceea ce marile ro