Cei din generaţia sa, iviţi pe lume în preajma Primului Război Mondial, îi spuneau bădia Eusebiu. Foloseau acest apelativ cu precădere moldovenii, nativi din ţinuturile nordice, de prin preajma Sucevei, de unde provenea şi Eusebiu Camilar. Dar puteau fi auziţi tot atît de bine şi ieşenii cei tineri, în frunte cu Ion Istrati, cum nu-l scoteau din „bădia“. Devenise un mod de a-i recunoaşte public ascendentul de breaslă, justificat prin vîrstă şi un stagiu corespunzător printre literaţi. Încă din 1937, avea la activ o plachetă de versuri: Chemarea cumpenelor. Concomitent, distribuia în revistele timpului pagini de proză – în Însemnările literare ale lui Sadoveanu, în Jurnalul literar al lui Călinescu de la 1939, în Viaţa românească sau în Adevărul literar şi artistic –, fragmente dintr-o naraţiune ce avea să devină volum de sine stătător în 1942, sub titlul Cordun. La numai un an distanţă, Eusebiu Camilar publica o proză mai amplă, Prăpădul Solobodei, urmată în 1945 de Avizuha, iar în 1946 de Turmele. Toate purtau amprenta rădăcinilor rurale ale scriitorului. Însă, odată aşternut pe scris, depăşea repede perimetrul experienţelor trăite. Înclinaţiile lui îl împingeau spre imaginarea unor vremuri imemoriale. Peste locurile şi personajele cărora le împrumuta existenţă aievea, pluteau ceţurile arhaităţii. Întîmplările se succedau într-o atmosferă halucinantă. Unii comentatori recurgeau la epitetul „apocaliptic“ pentru a se poziţiona faţă de fluxul temporal şi spaţial al acestor proze. În orice caz, se petreceau lucruri tare de demult, adesea învăluite într-o undă de mister. Cînd Eusebiu Camilar încerca, în 1931, să pună pe picioare o revistă proprie, în zona lui de origine, i-a spus Ţara fagilor. Era o trimitere definitorie pentru lumea lui preferată, adînc tributară codrilor ancestrali, cu tainele lor pe cît de seducătoare, pe atît de greu de descifrat şi totodată ins