La Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti ajung zilnic cel puţin 500 de oameni. E ca un război care nu se termină niciodată. Numărul bătăliilor câştigate sau pierdute nu are voie să îţi influenţeze moralul, nici să ţi-l scadă, dar nici să ţi-l ridice prea tare. Mereu, urmează alţi şi alţi pacienţi.
Aici, în linia întâi a războiulul dintre viaţă şi moarte, există o singură regulă: se luptă doar cu zâmbetul pe buze.
“Ah, l-ai ratat pe înjunghiatul serii, e deja pe masa de operaţii!” Aşa mă primeşte unul dintre medicii cu care urma să îmi petrec seara la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Floreasca. Nu pare prea mişcat de drama tânărului venit cu pieptul tăiat şi nici nu are timp să-mi explice ce o să am voie şi ce nu să fac, pentru că uşa glisantă a spitalului se deschide lăsând să intre doi brancardieri cu o femeie bătrână, numai piele şi os. “Puseu hipertensiv!”, spune unul dintre ei, pănă să ajungă în dreptul medicului. Toţi patru dispar în câteva secunde după uşile salonului de “Îngrijire Imediată”.
“Dacă nu am glumi, ne-am urca pe pereţi!”
Pe ecranul de deasupra Recepţiei curg rânduri cu numele ultimilor pacienţi, diagnosticele lor, secţiile şi numele medicilor care se vor ocupa de ei. În faţa tejghelei sunt vreo zece oameni, fiecare cu urgenţa lui, cu speranţa lui că se va face bine. Afară, ambulanţele continuă să soseasc, o dată la câteva minute.
Doctorul Constantin Olteanu face de gardă de 16 ani. Este unul dintre cei mai buni medici din spital. Se înţelege aproape numai din priviri cu “armata” lui de 30 de medici din subordine. Este şeful turei şi privirea lui caldă te face să capeţi o siguranţă inexplicabilă. Când a intrat în tură, la prânz, a fost “pe elicopter”. Apoi a rămas în spital şi aici va sta pănă când se vor scurge cele 24 de ore ale gărzii sale. Împarte zâmbete neîncetat.
Deşi sunt înconjuraţi d
