S-a consumat încă un episod din Premiul Eminescu. După mulţi, cel mai important premiu naţional de poezie. (Deşi nu văd cum Premiile USR, Premiile României literare sau ale Observatorului cultural s-ar putea compara, ba, dacă mi se dă voie să am o părere, acestea sînt un garant la fel de sigur al valorii. Se pot aduce argumente pro şi contra, nu e acum cazul să numărăm cîţi scriitori importanţi au în palmares premiile respective.)

La nivelul Operei Omnia, premiul i-a revenit, pe bună dreptate, lui Nicolae Prelipceanu (nominalizat din 2002), cîştigător cu un vot (4-3) în faţa lui Constantin Abăluţă. Pe listele de nominalizări au apărut, pentru prima dată, optzeciştii, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu şi Ion Mureşan. Întîmplător (sau nu), cel mai recent volum semnat Nicolae Prelipceanu a fost publicat la Casa de pariuri literare. Prilej, pentru cei care vor vrea să-mi găsească nod în papură, de a chicoti că ar trebui să fiu mulţumit. Dar să nu uităm că Nicolae Prelipceanu a onorat editura CDPL cu acest volum după ce manuscrisul fusese în prealabil respins de altă editură, ceea ce nu înseamnă că în discuţia acestui premiu ar conta vehicolul editorial. Cel puţin aşa ar fi cazul (relaţiile subsemnatului cu organizatorii fiind, după cum se va vedea mai jos, inexistente).

De ce ar fi Eminescu cel mai important premiu? Dincolo de nume (un premiu literar nu poate fi reprezentativ decît dacă şi numele are rezonanţa potrivită, iată de ce am fost foarte sceptic în momentul în care apărea cel mai consistent financiar, sub denumirea „Augustin Frăţilă“), ediţiile parcurse au reuşit să acopere, în bună măsură, poeţii contemporani. Beneficiind de o siguranţă financiară (de discutat, îmi închipui că nu e uşor să faci rost de fondul de premiere sau de cazare, deşi orice conducere a Ministerului Culturii ar trebui să fie deschisă la o colaborare cînd e vorba d