- La începutul lui noiembrie 2012, aţi ţinut la IICCMER o conferinţă intitulată, expresiv, "HoloGulag: istorie, memorie şi mit în martirologia competitivă". Pentru omul de bună credinţă, dar mai puţin avizat, cum facem să se vadă mai bine indecenţa "martirologiei competitive" şi consecinţele ei în spaţiul public postcomunist?

-Cred că avem de a face cu o complexitate de factori acţionând rareori în termeni de cauză-efect. Mai degrabă am putea vorbi de cauze şi de efecte. De efecte care creează defecte. Atât cauzele cât şi efectele prezintă aspecte paradoxale, datorită cărora devine extrem de dificil să discerni ce a produs (şi produce) ce, când şi cum. Să luăm un exemplu: în acelaşi timp în care sub comunism aveau loc evenimentele odioase pe care le cunoaştem, se aşternea şi o tăcere cvasitotală asupra Holocaustului. De ce? Pentru că, din punct de vedere ideologic, Holocaustul însuşi contrazicea viziunea potrivit căreia istoria se explică numai şi numai prin lupta de clasă. Or, nici naziştii şi nici legionarii sau alte mişcări similare nu au dus o luptă de clasă, ci una de rasă. În camerele de gazare nu erau trimişi evreii bogaţi saucei săraci, ci toţi evreii, la fel erau împuşcaţi evreii aliniaţi la marginea gropilor comune. După cel de-al Doilea Război Mondial, aceste victime trebuiau, deci, transformate în martiri ai "luptei pentru libertate şi progres", ajungându-se, astfel, la de-iudaizarea Holocaustului.

Acestui paradox i se adaugă încă unul, poate şi mai izbitor: procedând astfel, comuniştii nu făceau altceva decât să întărească mitul iudeocomunismului, atât de răspândit în rândul populaţiilor din estul Europei şi, din nefericire, atât de efectiv exploatat de către nazişti pentru a recruta ajutorul colaboraţioniştilor locali. Dacă victimele fuseseră "luptători pentru libertate socială", iată, pasămite, explicaţia la faptul că evreii din Iaşi ar