Filip Florian, Toate bufniţele,
Iaşi, Polirom,
2012, 290 pag.
Toate bufniţele lui Filip Florian nu e doar unul dintre cele mai remarcabile romane ale anului trecut – alături de Cronicile genocidului (Radu Aldulescu) sau Nepotul lui Dracula (Alexandru Mu- şina), ci o carte care confirmă un prozator matur, perfect stăpân pe propriile mijloace.
Mult lăudatul Zilele regelui – observasem la vremea respectivă – nu convingea atât datorită livrescului scăpat de sub control şi transformat în manieră, cât mai ales din cauza unei poetici romaneşti mult prea ambiţioase pentru broderia minimalistă à la Florian. Ochiurile prea largi ale poveştii, neumplute de un material istoric consistent (nici contextualizările, nici documentarea factologic-realistă nu-i sunt la îndemână prozatorului) făceau din Zilele regelui o ficţiune apocrifă cam subţire.
În schimb, eliberat cu totul de ambiţia de frescă, Toate bufniţele revine la imaginarul din Degete mici şi – mai ales – din Băiuţeii: un imaginar minimalist, infantil şi infantilizat cu metodă, în care prozatorul îşi poate exercita, în libertate, flerul stilistic debordant. Căci ce altceva decât lumea copilăriei se pretează mai bine scenariilor narative atent migălite, menite să impresioneze cititorul deopotrivă prin ingeniozitate şi ingenuitate? Dacă nu l-aş vedea niciodată pe Filip Florin punându-şi talentul livresc în slujba unui fantasy, în schimb, programul de estetizare a existenţei celei mai banale a devenit, odată cu ultima carte, o marcă înregistrată.
Căci, aparent, aproape nimic nu leagă povestea sexagenarului Emil Stratin de cea a tânărului Lucian, protagoniştii din Toate bufniţele. Nimic, în afară de plăcerea de a împodobi realul cu detaliile cele mai pitoreşti. Mare parte din roman nu face decât să detalieze, aproape contrapunctic, aventurile din copilărie ale celor doi. E destu
