Călin Popescu Tăriceanu nu reacţionează, niciodată, „la cald”. I-au trebuit trei săptămâni ca să răspundă provocării lui Crin Antonescu, de a lupta cu el într-un congres, şi să rostescă edificatoarea frază: „Nu întotdeauna persoana care este preşedintele partidului are calităţile necesare pentru a deveni preşedintele ţării”.

Chiar dacă numele şi prenumele lipsesc din această formulare, oricine înţelege că domnul Tăriceanu crede că actualul şef al PNL nu e bun pentru funcţia de preşedinte al României, luându-i aproape patru ani ca să ajungă la această concluzie. Mai încolo, fostul premier manifestă un interes reţinut pentru rolul de prezidenţiabil al liberalilior şi propune o modalitate americană de desemnare a acestuia – alegeri interne uninominale. Astfel, domnia sa s-ar confrunta cu dl Antonescu, precum Obama cu Hillary Clinton, sfârşind, poate, prin a fi alesul.

„Alegerile interne vor fi cea mai bună garanţie că vom selecta un candidat capabil să-l înlocuiască pe Traian Băsescu cu succes şi stilul acestuia de politici conflictuale”, mai spune dl Tăriceanu. Foarte frumos că se bazează pe discernământul colegilor săi de partid, numai că, în 2009, aceiaşi înţelepţi erau convinşi că Antonescu va fi un şef de stat minunat şi l-au trimis la luptă, în arenă, lângă Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Mai mult, anul trecut, când congresul i-a reconfirmat calitatea de prezidenţiabil, nicio voce liberală nu s-a ridicat să susţină contrariul, actualii contestatari fiind muţi. Ce s-a întâmplat între atunci şi acum, pentru ca domnii Tăriceanu şi Chiliman să se organizeze în rezistenţă? Primul lucru, evident şi pentru spectatori, a fost acela că, gustând provizoriu din putere, în mai 2012, Crin Antonescu a început să calce peste legile, instituţiile şi oamenii care stăteau în calea planurilor sale imediate.

Dar, iarăşi, niciun liberal, nici măcar dl Tăricean