Django dezlănţuit (Django Unchained, 2012), al optulea lungmetraj regizat de cineastul-cinefil Quentin Tarantino, este un film despre sclavie şi aboliţionism (cum a fost interpretat de către destui comentatori) în aceeaşi măsură în care Ticăloşi fără glorie (Inglourious Basterds, 2009) era un film despre nazism şi Holocaust – mai precis, nicidecum. La fel ca toate creaţiile purtînd brand-ul QT, Django dezlănţuit (cel mai recent film dintr-o serie ce include cîteva zeci de westernuri avînd numele „Django“ în titlu, serie deschisă în 1966 de coproducţia italo-spaniolă Django, în regia lui Sergio Corbucci şi cu Franco Nero în rolul principal) remixează, în stilul iconoclast care l-a consacrat pe regizorul-scenarist american, genuri şi tropi ai cinematografului tradiţional (foarte rar de serie A). „Doream să fac filme care abordează trecutul odios al Americii, cu sclavie şi alte chestii, dar să le fac ca westernuri-spaghetti, nu ca filme cu probleme grave. Vreau să le fac ca şi cum ar fi filme de gen, însă ele tratează tot ceea ce America n-a mai tratat niciodată, deoarece îi este ruşine de asta, şi alte ţări nu tratează, deoarece nu se simt îndreptăţite s-o facă“. Citatul este extras dintr-un interviu pe care Tarantino l-a acordat, în 2007, ziarului britanic The Daily Telegraph. Acesta este exact genul de declaraţii ale cineaştilor pe care nu trebuie să punem prea mare preţ. Nu cred nici o clipă că pe QT l-ar interesa acele big issues din trecutul deloc plăcut al Americii. Mai precis, ele îl interesează doar ca pretexte şi contexte narative pentru filmele sale, care, ca nişte veritabile opere artistice postmoderniste, se nasc din alte filme – cele pe care el le-a adorat şi devorat încă din copilărie, dar mai ales în perioada de ucenicie petrecută ca vînzător într-un magazin de închirieri casete video din California. Iar în acel video store, în care s-a născut lege