„Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea în Arhivele CNSAS: o coborâre în iad“

S.L. Stimată doamnă Ioana Diaconescu, cum priviţi timpul pe care-l dăruiţi, scriind, vocaţiei dumneavoastră? Iată că, pe nesimţite, el trece ameţitor şi vă îndeamnă, poate, la un bilanţ. Numărul anilor de când sunteţi la masa de scris se apropie de o sumă, iertaţi-mă, respectabilă.

I.D. Da, da, fugit irreparabile tempus... Dacă ne-am gândi mai des la acest adagiu... Eu am urmărit mereu, mai cu seamă, ce se află în spatele timpului: acolo stă, cu nobilă umilinţă, lumea însăşi, alcătuirea ei care ne oferă cu generozitate tot ce vrem să ne alegem ca model pentru a crea, pentru a iubi, pentru a construi...În spatele timpului unde stă lumea cu toate ale ei este loc pentru noi toţi. Dar aceeaşi lume din spatele timpului nu ne poate accepta decît cu adevărul nostru. Fără adevăr pavăza cerească păleşte. Ne putem descurca şi singuri, dar mult mai prost şi în orice caz mediocru. Sună cam „inginereşte” să spunem „altcineva scrie în locul meu” şi totuşi... Vorbind, nu de mult, cu Ana Blandiana, ne mărturiseam una alteia că uneori scriem cuvinte pe care, la transcriere, nu le înţelegem. Şi atunci de unde vin ele? Poate părea pueril ceea ce spun , dar dacă tot vă dau un interviu, măcar să fiu sinceră, deşi rişti mai mult cu sinceritatea decât inventând.

„Dacă tot e vorba să vă dau un interviu...”. Mi se pare mie sau nu iubiţi interviurile?

N-aş putea spune că le iubesc prea tare. Dar pot să mă explic. Problema mea este tot în legătură cu timpul: poţi avea gânduri de care mai târziu te dezici şi poţi părea inconsecvent cu asta. O să spuneţi că aşa este normal, că cei mai mulţi dintre noi se schimbă în diversele împrejurări ale vieţii (care de cele mai multe ori sunt nesemnificative şi le putem lua, din superficialitate, drept adevărur