Mărturisire: Ca şi Petru, m-am lepădat de trei ori în ultima vreme de principiile mele şi anume de a călători numai spre vest, de a evita ţările exotice şi de a nu face o pasiune pentru natura sălbatică.
Primul lucru uimitor, când am aterizat la Christ-church, a fost că nu trebuie să schimb ora pe ceas: o singură rotaţie înainte a limbilor era de ajuns. Diferenţa de 12 fuse orare făcea inutilă altă manevră. Ne aflam exact pe partea opusă a pământului. „Cum e să stai cu capul în jos?“, m-a întrebat un prieten. „E bine pentru picioare“, i-am răspuns. După 40 de ore de şedere pe scaun în avion, răspunsul nu mai era chiar o glumă.
Cum am mai spus, am străbătut în lung şi lat insula de sud a Noii Zeelande, cu o maşină închiriată, alt mijloc de transport neexistând. Am locuit la pensiuni şi doar accidental la hotel. Aşa că am avut şansa de a cunoaşte îndeaproape oameni ai locului.
Pensiuni cu proprietari vârstnici şi simpatici
La Collingwood, lângă strâmtoarea Cook, casa aparţinea unui cuplu relativ în vârstă, el, profesor universitar, specialist în industrie alimentară, ea, fotograf şi autoare de cărţi de călătorie în Africa, amândoi, prietenoşi, fireşti, umblând desculţi ca hipioţii.
Casa, în stil japonez, cu grădină interioară podită în care trona o mică fântână ţâşnitoare, cu uşi glisante şi geamuri enorme, adăpostea o bogată bibliotecă literară, cu volume de Tennyson şi Joyce. Fusese construită, ca mai toate, în scop familial, dar, după ce copiii se risipiseră, începuse a fi închiriată şi nu atât din raţiuni pecuniare, cât din dorinţa proprietarilor de a veni în contact cu lumea. O dorinţă a majorităţii neozeelandezilor, care resimt, probabil, izolarea şi depărtarea.
La Berrytown, altă pensiune, alt cuplu vârstnic, la fel de simpatic şi pus pe vorbă: de unde sunteţi, ce faceţi, ce aţi văzut din Noua Zeelandă, încotro vă îndreptaţi,